|
Acasa » DIVERSE » GLOMERULONEFRITE, SIMPTOME, TRATAMENT, NEFROPATII
GLOMERULONEFRITE, SIMPTOME, TRATAMENT, NEFROPATII
Glomerulonefrite, Glomerulonefrita
Nefronul reprezinta unitatea anatomo-functionala a rinichilor, numarul lor total fiind de 2—2,5 milioane. Anatomic, un nefron este alcatuit din corpusculul Malpighi si tubul urinifer, primul fiind format din glomerul si capsula Bowman. La randul sau, glomerulul este constituit dintr-un ghem de anse capilare — circa 30—50 pentru fiecare glomerul. In ceea ce priveste tubul urinifer, acesta este compus din tubul contort proximal, ansa Henle, tubul contort distal si tubul colector al lui Bellini. Lungimea unui singur tub urinifer este de 30— 50 mm, iar daca se pun toti cap la cap — din ambii rinichi — se acopera distanta de 70 km. La nivelul glomerulului, gratie bogatei sale vascularizatii si în virtutea unor gradiente de presiune, se realizeaza filtrarea glomerulara, în urma careia ia nastere urina primitiva — aproxmativ 180 l pe 24 de ore. Datorita unor procese fizico-chimice, aceasta cantitate imensa de urina primitiva este concentrata, ajungîndu-se la 1,2—1,5 litri de urina definitiva, în 24 de ore. Odata cu ea sunt eliminati produsii toxici de metabolism si în mod deosebit ureea, acidul uric, creatinina, etc. Azi se cunosc peste 200 de substante toxice, care sunt eliminate din organism datorita functiei de excretie pe care o au nefronii.
Dar, activitatea imensa care are loc la nivelul tubular asigura mentinerea constanta a echilibrului hidric, a sarurilor si a echilibrului acido-bazic din organism, fara de care viata este imposibila. Mai mult înca, epiteliul tubular intervine în metabolismul glucidic, protidic si lipidic.
O alta functie deosebit de importanta este aceea endocrino-humorala prin care rinichiul intervine în reglarea presiunii arteriale, în stimularea eritropoiezei (formarea globulelor rosii) si deci în mentinerea unui numar de globule rosii corespunzatoare nevoilor în oxigen ale tesuturilor si, în sfarsit, concura la metabolismul fosfo-calcic.
Din cele de mai sus rezulta ca nefronul (si deci rinichiul )are urmatoarele functii: de excretie a substantelor toxice si a unor produsi de metabolism, de mentinere a homeostaziei echilibrului hidroelectrolitic si acidobazic, rol metabolic si în sfarsit, functie endocrino-hormonala.
Activitatea complexa pe care o desfasoara rinichiul poate sa fie perturbata de numerosi factori dintre care cei infectiosi, toxici, metabolici, endocrini, circulatori si genetici detin un rol de frunte.
—Glomerulonefritele sunt afectiuni inflamatoii ale parechimului renal, predominant glomerulare, determinate de agenti etiologici diversi caracterizate clinic cel mai frecvent prin proteinurie (pierdere maxima de proteine prin urina), hematurie (prezenta globulelor rosii în urina), edeme, hipertensiune arteriala si insuficienta renala, avand o evolutie variabila in raport cu numerosi factori. Cat priveste clasificarile lor, mai mult sau mai putin perfecte ele au un caracter programatic fiind mai mult utile diagnosticului si tratamentului. Totusi introducerea sistematica a biopsiei renale, examinarea piesei recoltate la microscopul optic electronic si în imunofluorescenta, începand cu anul 1950, au permis o sistematizare a nefropatiilor glomerulare. Astfel, luand drept criteriu etiologia, exista doua tipuri de glomerulonefrite; primitive (70—80 la suta din cazuri), în care nu se cunoaste factorul cauzal si secundare, determinate de infectii, toxice, neoplazii, factori ereditari sau aparand în cursul unor boli generale, cum sunt diabetul zaharat, amilcidoza, boala lupica, purpura reumatoida etc. Distinctia în nefropatii glomerulare primitive si secundare este însa artificiala deoarece ceea ce consideram astazi primitiv poate sa apartina unei boli prost definite sau necunoscute în prezent.
Daca se ia drept criteriu substratul morfologic al bolii, atunci exista numeroase forme de glomerulonefrite: cu leziuni glomerulare minime, proliferative (endo sau extramem-branoase si membrano-proliferative) etc. Aceasta este o clasificare moderna, deosebit de valoroasa, care permite practicianului de a institui tratamentul adecvat si de a putea stabili prognosticul cazului respectiv. Una din cele mai utilizate clasificari însa este aceea în care se îmbina criteriul morfologic cu cel evolutiv. Din acest punct de vedere, exista glomerulonefritele difuze acute, subacute si cronice si glomerulonefrite focale si segmentare. Dintre acestea, cea mai grava este cea subacuta, care are o evolutie rapida spre insuficienta renala cronica, în 6 luni pana la doi ani, motiv pentru care a mai fost numita si glomerulonefrita rapid-progresiva sau maligna subacuta.
Mecanismele de producere a glomerulonefritelor sunt variate si foarte complexe. Gratie cercetarilor experimentale si a introducerii unor tehnici moderne de explorare a bolnavilor cu aceste suferinte, s-a putut demonstra ca la baza multor nefropatii glomerulare stau mecanisme imunologice. Astfel, se cunoaste în prezent ca 5 la suta din aceste afectiuni se produc prin anticorpi, antimembrana bazalaglomerulara si 90—95 la suta prin complexe imune circulante.
Dintre numeroasele dovezi care vin în sprijinul mecanismelor imunologice, cele mai importante sunt punerea în evidenta la nivelul glomerulelor a depozitelor de imunoglobuline si fribrinogen. Din pacate, nici acest argument nu este totdeana convingator, deoarece de multe ori nu poate pune în evidenta antigenul responsabil de producerea acestei reactii imunologice.
Cu toate progresele terapiei moderne, numeroase glomerulonefrite se cronicizeaza, la originea acestor evolutii nefavorabile stand factori multipli. Astfel, dintre acestia notam: diagnosticul tardiv al afectiunii, asocierea cu alte suferinte, tratamente inadecvate etc. De mentionat sunt doi factori care sunt foarte importanti în practica medicala. Unul îl reprezinta omiterea punerii în evidenta a antigenului responsabil, indiferent de natura sa. In conditiile în care acesta este infectios, lipsa de asanare sau de tratare a infectiei constituie una din cauzele cele mai frecvente de cronicizare. In al doilea rand, trebuie retinut ca la baza producerii glomerulonefritelor stau mecanisme imunologice, de autoagresiune. Omiterea mijloacelor imunosupresoara (substante capabile sa opreasca procesele de aparare a organismului) din programul terapeutic, atunci cand nu exista contraindicatii, reprezinta un alt factor de cronicizare a acestor maladii renale.
Din punct de vedere clinic si evolutiv glomeruionefritele cronice au o perioada de latenta cu durata variabila. Ulterior, simptomatologia devine manifesta prezentandu-se clinic sub trei aspecte: cu sindrom nefrotic, cu hipertensiune arteriala sau cu ambele. Dar, spre deosebire de trecutul apropiat, _ conceptul de sindrom nefrotic s-a schimbat. In prezent, se considera sindrom nefrotic orice proteinurie care depaseste 3,5 g/24 de ore sau 2,5 mg/minut. Nu este deci nevoie sa existe edeme voluminoase, hipoproteinemie, hiperlipemie (prezenta maxima de grasimi în sange) pentru a vorbi de sindrom nefrotic. Aceste date sunt valabile în sindromul nefrotic primitiv în plina stare. Pentru medic, este important a stabili forma clinica de glomerulonefrita, deoarece este cunoscut faptul ca forma cronica cu sindrom nefrotic are o evolutie mai scurta (6—3 ani în medie), comparativ cu forma cu hipertensiune arteriala, unde evolutia este mai lunga (15— 20 ani), pana se ajunge la insuficienta renala cronica terminala.
Insuficienta renala cronica nu este o boala întrucat nu are o etiologie si un substrat morfologic unic, ci un sindrom, caracterizat prin scaderea capacitatii rinichilor de a asigura normal functiile lor, datorita leziunilor organice ireversibile, bilaterale sau unilaterale, în caz de rinichi unic. Cea mai frecventa cauza o reprezinta glomerulonefritele (60 la suta din cazuri), pe locul al doilea situandu-se nefropatiile interstitiale (30 la suta din cazuri). In restul de 10 la suta, uneori chiar pana la 20 la suta din cazuri factorii cauzali sunt: nefropatiile tubulare, vasculare, malformatiile renale, bolile metabolice cu rasunet renal, colagenoze etc. Indiferent de cauza însa, ceea ce trebuie retinut este faptul ca insuficienta renala cronica însoteste aceste afectiuni, trecand prin diverse stadii evolutive: deplina compensare, compensat, decompensat si uremic sau terminal.
Daca în primele doua stadii evolutive ale insuficientei renale cronice, tratamentul clasic conservator este eficient, în ultimele doua stadii, dar mai ales în cel de uremie, tratamentu respectiv este total insuficient. In prezent dispunem pentru aceasta de doua metode de tratament deosebit de valoroase: epuratia extra renala si transplantul renal. Aceste metode nu se exclud ci dimpotriva se completeaza reciproc.
Dintre metodele de epuratie extrarenale, cele mai eficiente sunt hemodializa cronica si dializa peritoneala continua, ambulatorie. In spitalul clinic "dr. Carol Davila" se aplica cu succes hemodializa cronica (itinerativa) în tratamentul insuficientei renale cronice ajunsa în faza terminala.
Hemodializa este cunoscuta sub denumirea de rinichi artificial. Aceasta metoda de tratament s-a dezvoltat începand cu anii 1960—1961. Gratie acestei terapii, traiesc pe glob peste 200 000 bolnavi cu insuficienta renala cronica, condamnati altfel ireversibil la moarte. Durata medie de supravietuire este între 12—15 ani, performantele fiind însa mai mari—25 ani. Ceea ce este îmbucurator si ofera mari sperante este faptul ca în ultimii ani metoda a fost perfectionata, fiind introduse noi procedee de epuratie extrarenala. Performantele realizate de hemodializa sunt aproape similare cu cele ale transplantului renal. Oricum, folosind aceste doua metode de tratament, un bolnav cu insuficienta renala cronica poate fi tinut multi ani pastrandu-si 80 la suta din capacitatea de munca. Avem convingerea ca în urmatorii ani, metodele de dializa se vor perfectiona necontenit si se vor descoperi noi procedee de tratament. Credem, de asemenea, ca nu-i departe ziua în care se va putea strapunge bariera imunologica, care desparte în prezent primitorul de donatorul de rinichi, transplantul renal constituind în aceste conditii cea mai buna metoda de tratament.
Tratamentul glomerulonefritelor presupune o gama variata de masuri: regim igieno-dietetic, eliminarea cauzelor cand este posibil, tratarea mecanismelor care conduc si întretin boala, a diferitelor manifestari clinice etc. Tratamentul difera în raport cu forma anatomo-clinica a acestor afectiuni, cu stadiul evolutiv etc. neexistand o retea unica. In orice caz, nu pot fi aplicate în aceste cazuri, tratament hidromineral si cel fizioterapic, cum mai cred înca unii suferinzi. Trebuie însa retinut ca orice bolnav cu glomerulonefrita necesita o dispensarizare, întrucat tratamentul difera de la o etapa la alta. Totodata, mai reamintim ca pentru suferinzii cu glomerulonefrite sunt contraindicate: eforturile fizice exagerate, aportul crescut de proteine, seroterapia, vaccinoterapia, transfuziile de sange, expunerile la soare sau frig, baile reci si administrarea de medicamente nefrotoxice (salicilatii, fenilbutazona, anticonvulsivantele, sulfamidele, streptomicina, colimicina, neomicina, kanamicina etc).
Orice greseala în modul de viata si de alimentatie sau un gest terapeutic eronat, pot agrava evolutia glomerulonefritei spre insuficienta renala cronica terminala. Atentie deci!
|
|
