|
Acasa » DIVERSE » HEMOFILIA, HEMOFILIE A, HEMOFILIE B, REFERAT
HEMOFILIA, HEMOFILIE A, HEMOFILIE B, REFERAT
Hemofilia, referat, Hemofilie A, Hemofilie B
Istoric. Observatii scrise legate de tendinta anormala la hemoragii cu transmitere ereditara apar înca din antichitate. Prima referire dateaza din secolul II î.e.n. cand în TALMUD-ul din Babilon se mentiona ca sunt scutiti de operatia rituala, care se efectua în mod curent baietilor nou-nascuti, cei ce proveneau dintr-o familie în care doi copii murisera din cauza unor hemoragii secundare acestei interventii.
Mai tarziu, în secolul II e.n., acelasi gen de referiri sunt facute de Raban Shimon Ben Gamaliei care descria existenta unei boli hemoragice fatale.
In secolul XII, medicul arab Albucasis si alt învatat al vremii, Maimonides, semnalau în scrierile lor apartenenta familiala a acestei tendinte la hemoragii, precum si faptul ca boala era transmisa de femei.
Primul caz de hemofilie, înregistrat în literatura medicala, a fost publicat în 1793 în "Medizinische Ephemeridem" de un autor anonim, probabil Dr. G. W. Consbruch din Bielefeld. Cu toate aceste observatii timpurii, hemofilia nu a fost recunoscuta ca entitate clinica distincta pana la aparitia studiului publicat, în anul 1803, de medicul John Otto, care semnala prezenta bolii la o familie din Filadelfia si, mai tarziu, la doua familii din Pensilvania. El face observatii interesante cu o jumatate de secol înaintea lui Mendel, deci fara sa cunoasca legile ereditatii, subliniind ca boala se manifesta exclusiv la baieti si este transmisa de femei aparent sanatoase.
In 1813, Hay publica primul arbore genealogic al familiei de hemofilici Appleton-Swain pe care îl reconstituie timp de sase generatii. In 1885 Osler actualizeaza pedigriul acestei familii al carui prim reprezentant a trait în jurul anului 1713 si care a avut în componenta sa 20 de membrii de sex masculin cu manifestari hemoragice. Se observa astfel ca barbatii cu hemoragii congenitale au baieti care nu sangereaza, dar nepoatele lor pot avea copii afectati.
In Europa, hemofilia a început sa fie studiata dupa publicatia lui Frederich Nasse din 1820, în care stabileste si modul de transmitere a bolii de la femei, aparent sanatoase, la descendentii de sex masculin.
Anul 1828 este important pentru faptul ca Friederich Hoff, elev al lui Schonlein, denumeste boala "HEMORAFILIE", termen modificat ulterior în cel cunoscut astazi de HEMOFILIE.
Studiile efectuate în secolul al XIX-lea asupra acestei maladii hemoragipare se înmultesc ca urmare a faptului ca prezenta hemofiliei este recunoscuta în familiile regale din Anglia, Rusia si Spania, în care a fost transmisa prin descendentii reginei Victoria.
Aproape toate lucrarile initiale despre hemofilie nu au deloc date de laborator, cel mai simplu test de coagulare fiind imaginat abia în 1878. Cu toate acestea Meckel, în jurul anului 1816, observa ca sangele de hemofilie se coaguleaza foarte greu.
Se poate afirma ca cercetarea prin probe de laborator a hemofiliei începe în anul 1893, cand A. E. Wright pune în evidenta, printr-o metoda pusa la punct de el, prelungirea timpului de coagulare a sangelui de hemofilie. Aceasta metoda nestandardizata ramane timp de aproape 40 ani singurul test de diagnostic al hemofiliei. De aceea o serie întreaga de alte boli hemoragice, cu timp de coagulare prelungit, au fost eronat diagnosticate ca hemofilie, în timp ce într-un numar mare de cazuri cu hemofilie medie sau usoara s-au obtinut rezultate fals negative. Literatura medicala veche contine, din acest motiv, multe erori serioase, datele comunicate pana la aparitia unor teste mai exacte si specifice pentru diagnosticarea hemofiliei fiind interpretabile cu anumite rezerve.
In 1911 Bulloch si Fildes, recitind întreaga literatura medicala anterioara, propun criteriile de diagnostic al hemofiliei, care raman valabile timp de aproape o generatie.
In urma aparitiei conceptului de coagulare al lui Morawitz încep sa se imagineze cateva ipoteze care sa explice existenţa timpului de coagulare prelungit înregistrat în hemofilie. Iniţial, s-a presupus existenţa unei deficienţe de calciu, idee care s-a dovedit rapid a fi falsă. S-a sugerat apoi că celulele hemofilicilor au prea puţină trombokinază (tromboplastină tisulară), fapt contestat de Lowenburg şi Rubenstone.
In 1911 Addis, într-un experiment clasic, a demonstrat că fracţia globulinică preparată prin diluţia şi acidifierea plasmei normale corectează defectul de coagulare din hemofilie. Deoarece Mellanby a arătat cu probe că această fracţie globulinică conţine protombină şi fibrinogen, şi ştiindu-se deja că fibrinogenul este normal la hemofilici, Addis a presupus că este vorba de o anomalie a protrombinei. Mai tarziu, cand s-a demonstrat că protrombina este normală în hemofilie, observaţiile lui Addis au fost ignorate pană în 1936. In acest an experimentele sale au fost confirmate de Patek şi Taylor care au demonstrat clinic că defectul de coagulare în hemofilie este datorat deficienţei unei proteine din fracţia globulinică pe care au denumit-o globulină antihemofilică sau factor antihemofilic.
In 1939, Brinkhouse demonstrează că reacţia anormală în hemofilie este cea de transformare a protrombinei în trombină, care se face foarte lent, şi că acest defect poate fi corectat prin transfuzie de sange.
In 1947, Quick şi Brinkhouse sugerează independent că globulina antihemofilică şi trombocitele reacţionează într-un anumit fel şi generează tromboplastina în sange. Ei definesc hemofilia ca o boală hemoragică legată de sex, caracterizată printr-o conversie anormală a protrombinei în trombină, datorită deficienţei globulinei antihemofilice.
Tot în 1947, Pavlovsky a arătat că amestecand sangele provenit de la unii pacienţi cu hemofilie apare uneori o corecţie reciprocă a defectului de coagulare. Interpretarea corectă a acestei observaţii a făcut-o Aggeler în 1952. El a studiat un pacient cu hemoragie severă, asociată cu un timp de coagulare prelungit care clinic nu se deosebea de un hemofilie clasic, iar defectul de coagulare nu se putea corecta in vivo nici în vitro cu globulină antihemofilică. Pacientul avea o concentraţie normală în plasmă a tuturor factorilor de coagulare cunoscuţi pană atunci (fibrinogen, protrombina, factor V, factor VII, factor antihemofilic). Defectul de coagulare poate fi corectat de serul normal, tratarea prealabilă a acestuia cu sulfat de bariu distrugandu-i însă capacitatea de corecţie.
Acest nou factor care s-a presupus a exista atat în ser cat şi în plasmă a fost numit "component al tromboplastinei plasmatice" (P.T.C.), diferit de factorul antihemofilic. Deci, în cazul corecţiei reciproce raportată de Pavlovsky putea fi vorba de două tipuri diferite de hemofilie, unul datorat deficitului de factor antihemofilic şi unul datorat deficitului de factor P.T.C. Astfel s-a stabilit că hemofilia este o entitate heterogenă. Biggs şi colab au studiat caţiva pacienţi cu defect similar celui semnalat de Aggeler arătand că boala se moşteneşte în manieră identică cu hemofilia clasică. Ei au denumit factorul deficient factor Christmas şi boala, "maladia Christmas", după numele primului pacient observat de ei cu acest defect.
Mai tarziu, în jurul anului 1953, a fost descoperită o boală identică cu cele două tipuri de hemofilie amintite, datorată însă deficienţei unui factor neidentificat al tromboplastinoformării. Această formă de hemofilie, care în mod curios afecta şi femeile, a fost denumită HEMOFILIE C, iar deficienţele de factor antihemofilic şi de component al tromboplastinei plasmatice au fost denumite HEMOFILIE A şi respectiv HEMOFILIE B.
Deoarece hemofilia C nu respectă principiul transmiterii legate de sex a primit denumirea de "boala Roscnthal", după numele celui care a descoperit că defectul de coagulare este determinat de lipsa din plasmă a factorului XI al coagulării (factorul Rosenthal).
După anul 1962, cand s-a decis ca fiecare factor al coagulării să fie desemnat cu cifre romane, în ordinea cronologică a descoperii lor, s-a stabilit că hemofilia A este cauzată de o deficienţă a factorului VIII, iar hemofilia B de cea a unei deficienţe a factorului IX.
In ultimele două decenii cercetările s-au axat, în special, pe determinarea structurii biochimice a factorilor VIII şi IX, deschizand posibilitatea stabilirii exacte a modului şi cineticii de acţiune a acestor proteine în cadrul reacţiilor de coagulare. Pe de altă parte, stabilirea secvenţei de aminoacizi a formelor normale şi patologice ale factorilor VIII şi IX va permite definirea exactă a defectului molecular în hemofilie.
In paralel, în domeniul ingineriei genetice s-a încercat stabilirea structurii genei sau grupului de gene implicate în codificarea factorilor amintiti. Rezultatele pozitive din acest domeniu pot deschide noi perspective în îmbunatatirea tratamentului la hemofilici, prin obtinerea factorilor VIII sau IX pe cale biotehnologica.
Odata cu progresele înregistrate în sfera biologiei celulare si moleculare s-au perfectionat tehnicile de diagnostic si de tratament. La ora actuala se pot stabili cu mare precizie tipul si forma clinica de hemofilie, precum si probabilitatea starii de purtatoare de hemofilie, ceea ce reprezinta garantia acordarii unui sfat genetic competent, aplicat ca prima masura în profilaxia acestei boli.
In ultimii ani s-au perfectionat calitativ produsele derivate din sange utilizate în tratamentul substitutiv al hemofilicilor, s-au facut o serie de cercetari pentru gasirea unor solutii care sa limiteze numarul si gravitatea complicatiilor posttransfuzionale.
Hemofilicii, pana nu de mult niste pacienti cu un prognostic destul de sumbru, pot duce acum o viata cvasinormala.
Pe plan international, din anul 1961 s-a înfiintat Societatea Mondiala a Hemofilicilor aflata sub directul patronaj al Organizatiei Mondiale a Sanatatii.
|
|
