|
Acasa » ENCICLOPEDIE » MUZEUL NATIONAL AL SATULUI ROMANESC, MUZEU
MUZEUL NATIONAL AL SATULUI ROMANESC, MUZEU
Muzeul National al Satului Romanesc
La 9 Mai 1936, in prezenta lui Carol al II-le.a. a primarului Capitalei, a cîtorva sute de invitati, printre care ministri, ambasadori, oameni de cultura români si straini, tarani din multe sate ale României, s-a deschis "Muzeul Satului Românesc". Malul lacului Herastrau, unde a lost amplasata originala expozitie, a devenit un loc de mare atractie a Capitalei României. Visul lui Dimitrie Gusti, visurile sutelor de participanti din echipele studentesti, ca si ale membrilor Fundatiei Culturale Regale „Principele Carol", deveneau realitate.
Muzeul National al Satului s-a nascut dintr-o complexa activitate de cercetare monografica, dar si din dorinta marelui public care, de fiecare data, primea echipele cu mare inters, dorind sa imortalizeze aceasta vasta opera de cercetare. Nu este mai putin adevarat ca si Carol al II-lea îsi facea un titlu de glorie din sprijinirea acestor echipe pe care voia sa le patroneze, caci ele reprezentau ideile si gandurile unei mari parti a studentimii române la acea data.
Muzeul National al Satului Românesc s-a nascut din realitati, din optimism si din marea dragoste pentru palmasul ziditor de case, de biserici, dar si de facatorul miraculos al painii cea de toate zilele. Nu era un taran idilic în centrul atentiei monografistilor, ci taranul viu, în carne si oase cu duhurile si gîndurile lui, dar mai ales cu forta creatoare a mintii si bratelor sale.
Nici D Gusti si nici colaboratorii lui apropiati — printre care H.H. Stahl, V. I. Popa, Gheorghe Focsa — nu si-au propus sa falsifice într-un fel imaginea satului românesc Ar fi putut sa ia decizii de natura transferului în muzeu a unor gospodarii impresionante ca dimensiuni, cu un inventar agricol, pastoral sau mestesugaresc extrem de bogat. N-au facut-o, ba dimpotriva, în unele situatii au preferat sa prezinte mediul nevoias, sarac chiar, în locul conacului boieresc. Este departe de noi gandul de a aduce vreo atingere cat de mica operei formidabile pe care acei savanti au facut-o. Un singur lucru li s-ar fi putut reprosa, un aspect pe care, poate, în viitor altii îl vor corecta usor: adoptarea unor replici. Nu pentru ca replicile nu-si pot avea justificarea lor majora chiar într-un muzeu, ci pentru faptul ca in doua sau trei cazuri replicile ar fi putut fi ale unor monumente mai caracteristice zonei.
Amplasarea lor în spatiu, în 1936, este greu de modificat prin însasi evolutia ulterioara sub aspectul aglomerarii ca sat, a tramei stradale de mai tarziu. Se vor gasi poate unele solutii care sa dea si mai multa vigoare, stralucire unor ganduri cu adevarat savante pentru Europa acelei vremi.
La inaugurarea Muzeului Satului, Dimitrie Gusti, în celebrul sau discurs, spunea ca Muzeul Satului "este în stare sa oglindeasca, mai bine decat orice altceva, bogatia si varietatea de viata taraneasca, ideile, de atatea ori adanci, de stil arhitectonic taranesc, marea stiinta a adaptarii la mediu, si a prelucrarii mediului, originalitatea în împodobire si siguranta, instinctiva sau chibzuita, a folosirii spatiului mai ales pentru oameni, vite si lucruri; arta si tehnica româneasca de la brazda îsi dau mîna".
Din 1936 si pana azi, generatii de muzeografi au pus piatra peste piatra, zidind alte temelii si înaltand alte case si biserici cu nimic mai prejos decat cele initiale. Insusi circuitul expozitional a fost regandit pe alte principii, predominanta fiind repartitia geografica apropiata spatiului national românesc. Importanta stiintifica si patriotica a muzeului a crescut an de an. Muzeul se transforma astfel "într-o scoala de cunoastere si de iubire a satului si taranului nostru". Cat adevar în cuvintele marelui învatat.
Nici acest Muzeu al Muzeelor, care este azi (si a fost si înainte asa, în ciuda dictatorului) cartea de vizita a specificului etno-istoric românesc, n-a scapat tentativelor de distrugere ale idiotilor din varful piramidei. In timpul razboiului, rusii haladuiau prin muzee. De multe ori a fost la un pas de a fi incendiat. Un primar neghiob a vrut sai demoleze. Gheorghe Focsa ar fi meritat de multa vreme sa stea la loc de frunte în aula Academiei Române, unde se lafaiau semidocti cu diplome furate de sub tejghea. Ar fi meritat si H H. Stahl si Boris Zdreciuc. si Paul Petrescu, si Georgeta Stoica, si Tancred Banateanu si cati altii care au tinut piept dupa stiinta si puterile lor atacurilor ritmate ale nomenclaturii de la varf spre a stramuta muzeul în alta parte. Au venit si arhitecti, sa faca socoteli de stramutare, ba chiar si sa stabileasca un program etapizat de distrugere, prin asa-zisa facere de bine prin dislocare a caselor si tot ce exista aici, undeva, la margine de Bucuresti.
Ceea ce putem sti cu siguranta este câ Muzeul Satului va ramane pentru vesnicie în locul unde l-au sfintit înaintasii, în locul unde noi cei de azi va trebui sa mai aducem troite, case de tarani satt de targoveti, hanuri si scoli, poduri si staule, mori si joagare si tot ce mintea omului legat de glie, spre mandria lui, poate sa arate lumii, nu spre fala, ci spre cumpatare si chibzuiala, spre frumusete si seninatate. Cu mana întinsa pentru cel de alaturi, caci numai împreuna cu altii si comparandu-ne cu altii, ajutandu-ne cu altii, respectandu-i pe altii, ne trezim în fiecare dimineata în casa noastra, cu roua noastra, cu hora, cu bocetul, cu rugaciunea si veselia noastra, cu zapada din batatura si cu acareturile multe si marunte ce formeaza universul de fiecare zi al dainuirii noastre. Din pragul casei mele pot spune cu adevarat: Buna dimineata, Lume!
|
|
