|
Acasa » ENCICLOPEDIE » STILUL BAROC
STILUL BAROC
STILUL BAROC
Stilul Baroc pare la sfîrşitul Renaşterii [secolul al XVl-lea] ca o reacţie faţă de canoanele clasice şi se dezvoltă în următoarele două secole, al XVII-lea şi al XVIII-lea. Termenul baroc denumea iniţial perlele neregulate. Noul stil exprimă un curent de idei şi o anume atitudine faţă de biserica catolică în întreaga Europă. Este un reflex al mişcărilor pe plan social.
Barocul apare mai întîi în Italia şi se răspîndeşte rapid pe tot continentul. Nonconformismul se manifestă în sculptură, pictură, arhitectură. In arta decorativă, se produce un exces de ornamentaţie. Desigur că îndepărtarea de la clasicismul renascentist are căi proprii în fiecare ţară. Dar o caracteristică generală este aceea că peste tot punctul de plecare îl constituie elementele ornamentale introduse de Renaştere, Repertoriul clasic este aglomerat, îndesit, suprapus, încărcat, spre a stîrni efecte de şoc. Motivelor cunoscute li se adaugă ecusoane înconjurate de ghirlande şi ramuri, embleme, monograme, trofee şi arme, scuturi şi lance, figuri surîzătoare sau cu grimase, coşuri cu fructe etc. etc., realizate în marchetărie sau stucaturi. Temperamentul aprins al italienilor a generat o ornamentică extrem de agitată şi frămîntată. Ei construiesc fîntîni şi bazine reproducînd grotele prin ingenioase fragmente de stînci, roci cu suprafeţe accidentate în care plantează elemente sculpturale figurative: lei, delfini, nimfe, sirene etc. Un torent ornamental invadează arhitectura interioară şi exterioară.
Francezii şi englezii plachează încăperile şi mobilierul şi decorează argintăria şi ceramica cu cartuşe bombate încadrate de aripioare încovoiate, festoane, ghirlande; ramuri de stejar sau laur se împletesc în forme suple pentru a desena o monogramă. Draperii somptuoase bordate cu festoane [în special în Ţările de Jos şi Germania], cu pasmanterie şi ciucuri [în Italia şi Franţa] abundă în locuinţele bogate.
In Germania şi Ţările de Jos se răspîndeşte enorm mobilierul cu suprafeţele bombate. Clădirile barocului nordic şi german adoptă frontoane care decupează zarea ca nişte acolade. Este de remarcat că în aceste ţări curentul nu are exuberanţa celui din jurul Mediteranei. Este mai masiv şi greoi, deşi calitatea execuţiei este desăvîrşită. Barocul italian se recunoaşte după violenţa şi încărcătura ornamentalâ enormă. Cel francez are vioiciune şi o anume vervă. Cel englez păstrează într-un fel sobrietatea chiar şi în etapa de maximă înflorire. Peste tot, arhitectura interioarelor se îmbogăţeşte cu lambriuri si stucaturi aurite care, în secolul următor [al XVIII-lea], vor fi concepute ca nişte decoruri de teatru ornamentaţii fastuoase acoperind în întregime pereţii şi plafoanele palatelor aristocratice şi ale tuturor edificiilor şi reşedinţelor bogate.
Din această profuziune decorativă se nasc stilurile de la curtea Franţei. Artiştii şi artizanii francezi din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea creează într-o viziune de ansamblu complet închegată sisteme decorative ce vor purta numele capetelor încoronate sub care s-au desăvîrşit şi s-au impus şi care vor străbate secolele graţie, supremului rafinament artistic ce le caracterizează.
Istoria decoraţiei de interior a înregistrat şi va mai înregistra desigur şi alte curente sau stiluri. Dar nu se cunosc în epoca noastră altele care să aibă aceeaşi forţă artistică ca cele franceze.
De menţionat este, că din stilul baroc se vor desprinde stilul rocaille [citeşte rocai] şi rococoul.
|
|
