|
Acasa » REFERATE » ADELA REFERAT
ADELA REFERAT
Referat "Adela" de G. Ibraileanu
Aparut in mai 1933, romanul "Adela" a fost premiat cu premiul national de proza. Rezervele noastre principiale privitor la aptitudinea minora sau în general ratata a criticilor de a scrie romane a fost intampinata cu ironii si revolte de acei care au încercat sa-si romanteze fictiunile de substanta strict intima. Delimitarea teoretica dintre critic si creator epic s-a parut simplista criticilor nationali care n-au ezitat sa abordeze romanul. O lectura atenta a tuturor criticilor romancieri ne-a dus, în mod pragmatic, la formularea îndoielilor noastre principiale. Chiar daca sub aspectul prea dogmatic al convingerii fara sfiala afirmate am fi cazut într-o eroare, practica acelor confrati ce vor sa ne dezminta nu ne-a infirmat înca scepticismul; si dispozitia însasi de neîncredere în literatura criticilor e mai tare decît orice teorie, fiind o impresie justificata si de istoria literara, nu numai de temeiul sustinut principial ca în structura spirituala si tehnica expresiei critice exista un anume analism abstract, incompatibil cu esentiala conditie a romancierului de a da viabilitate, fie epica, fie introspectiva, plasmuirilor în fictiune artistica. O incapacitate de identificare pîna la anularea inteligentii prea constiente de propriul control si nedeplina obiectivare prin contemplatie a materialului psihologic, indica limitele criticului în creatia româneasca. Dar punctul nostru de vedere nu înseamna însasi interdictia absoluta, impusa criticilor, de a scrie romane, asa cum gresit cred unii confrati, cazuti în mod firesc în vanitatea subiectiva a oricarui autor, cînd socotesc implicit ca un roman facut, cu toate prevederile tehnice, adica de mecanism al compozitiei, este si o realizare fara dubiu.
Este inclusiv cazul recent al lui G. Calinescu, al carui roman ratat, "Cartea nuntii", alcatuit cu un abil instinct de industrie literara, de care poate fi capabil si proaspatul sau mentor, M. Sevastos, n-a infirmat si rezerva noastra principiala în privinta criticilor romancieri. Mai melancolic e însa ca G. Calinescu, printr-o superficialitate psihologica si o verbozitate lirica facila, n-a izbutit sa devina romancier nici in masura d-lui E. Lovinescu nici în acea a lui Ibraileanu; constiinta sa artistica s-a lasat ademenita de o usuratate improvizatoare prea comerciala, ea sa ne fi impus cel putin prin probitatea încercarii de a debuta si în roman. Cu evocari poetice si o expresie de valoare necontestata, si o integrare afectiva în abulia etnica moldoveana, E. Lovinescu s-a mentinut într-o zona de superioara literatura; cu un psihologism uneori de o febra introspectiva reala, G. Ibraileanu s-a apropiat cu gravitate de tema din Adela, romanul unui intelectual specific al veacului trecut, cu suficiente elemente de a defini un tip si o drama interioara. Indiferent de gradul de realizare în fictiune a unui material sufletesc subiectiv, criticul iesean acumuleaza în acest roman o experienta si ne obliga la stima cuvenita orcarui efort cu seriozitate afirmat.
Cu toata respingerea liminara a caracterului autobiografic al romanului, prezentat sub forma unui "fragment de jurnal" al doctorului Emil Codrescu, eroul si comentatorul analitic al propriilor oscilatii hamletiene, în dragostea cu evolutie strict platonica pentru Adela, este atît de evidenta psihologia si structura ideologica a lui Ibraileanu în imaginata pasiune a personajului, încît valoarea lui de document uman este usor de identificat. De altfel, însasi aceasta ideala zugravire a propriei psihologii da un farmec, în primul rînd memorialist, atît lui Bizu de d. E. Lovinescu, cît si Adelei dlui Ibraileanu.
Literatura criticilor face parte din acea specie de roman pe care Sainte-Beuve, el însusi experimentator sincer al romanului autobiografic, într-o etapa morala, o defineste ca posibila, prin însasi natura ei de certa autenticitate:
"Chaque esprit sensible, delicat et attentif, peut foire avec soi-meme, et moyennant le souvenir choisi et re.fle.chi de ses propres situations, un bon roman, mais un seul".
Intre aceste spirite "sensibile si atente" intra si criticii romancieri care, utilizând o experienta proprie de viata si o tehnica asimilata în cursul unei cariere de lector si comentator, pot scrie "un singur roman", cu deosebire ca va fi mai mult sau mai putin bun.
Fiind autobiografice - cel putin în datele sensibilitatii si în fizionomia intelectuala, daca nu totdeauna si în situatii e firesc ca romanele criticilor sa fie, cu precadere, analitice si psihologice. In Bizu, E. Lovinescu a speculat sentimentul mortii si reactia temperamentala pasiva a lui Anton Klenze în etapele unei vieti urmarite din adolescenta, cu obsesiile ei erotice, pîna la fixarea în maturitate: monografie sufleteasca fara un moment culminant, Bizu e un memorial travestit prin fictiune. G. Ibraileanu alege o singura fata mai proeminenta a lui Emil Codrescu: reactiunea lui în iubire, complicînd aspectul de atitudine temperamentala cu drama virilitatii în declin. Cvadragenarul Codrescu, îndragostit de Adela, pe care o cunoscuse de copila, revazînd-o peste douazeci de ani, dupa ce fusese maritata si divortase, îsi agraveaza timiditatea si îsi stoarce mintea în labirintul îndoielilor nu numai dintr-o notorie abulie congenitala si o filozofie subiectiva, devenita atitudine reflexiva prin cultura, dar si din spaima unei improbabile fericiri, într-o casatorie atît de inegala ca vîrsta. Senzatia premergatoare mortii, imbatranirea, exaspereaza reticentele lui Codrescu, îi multiplica, prin inutila cazuistica, indoielile, gelozia, incapacitatea organica de a voi si îi ucide fapta prin reflexie otravitoare. Emil Codrescu este, indubitabil, un alter-ego allui Ibraileanu; lecturile preferate, analismul, întortocherile interioare si de expresie, extazele romantice si scepticismul rece, înclinatia spre reflexie biologica, pe baza pesimismului schopenhauerian, comentariul sociologic, elaborarea introspectiva în maxime, cînd didactice, cînd pedante, cînd banale si de abuz al parantezelor, alternarea tandretii dusa pana la sentimentalism cu misoghinismul ursuz, rautacios, pendularea între materialism si idealism, gustul pentru stiintele naturale si credinta în determinismul pozitivist, neurastenia si efectele ei disociative împinse pîna la meticulozitate si falsa exagerare a maruntisurilor — întreaga fizionomie de intelectual al veacului trecut, consemnata si în filele de jurnal cerebral din "Privind viata", se substituie spectrului literarizat în fictiva aparitie a doctorului care-si alcatuieste o adevarata fise de temperatura morala.
Este cu atît mai surprinzator documentul psihologic fixat în figura lui Emil Codrescu, analist pîna la absurd, cu cît G. Ibraileanu nu-si mai aminteste aci nimic din tendentionismul sau poporanist. O dulcegarie si o atmosfera morala vetusta apartinînd eminescianismului romantic de dupa 1880 si misticismului slav occidentalizat al lui Turgheniev sunt marturia unui timp intrat în istorie; dar tonul de cerebralitate al unui intelectual fara "datorii" pentru rurali, analismul psihologic, e drept fara contemporane subtilitati, didactismul onest al observatiilor, fara intuitii profunde, comentariul introspectiv prea teoretic adesea (semnul criticului prezent în roman) si o febra erotica, ventilata într-o cazuistica de spirit urban, îl scot pe Ibraileanu din atmosfera platitudinii poporaniste, propagata cu o încapatînare neexplicabila la un temperament hamletian.
Tipul lui Emil Codrescu nu este numai simbolic pentru intelectualul celei de a doua jumatati a veacului trecut; el sintetizeaza atîtea mentalitati literare, de la teoria "cristalizarii" amoroase a lui Stendhal la psihologismul pedant (atît de evident în Adela) al lui Bourget, la filozofia "vointii" lui Schopenhauer si speculatiile lui asupra iubirii, pîna la sentimentalismul si poezia în penumbra a lui Turgheniev si abulia analizatoare a lui Amiel. In Ibraileanu se zbat doua fiinte: cititorul singuratec si nocturn al romanelor "occidentale", tipul pitoresc prin însasi existenta lui, si teoreticianul de limitat dogmatism al poporanismului cu "datorii" si atitudini moralizatoare în arta, discipolul înveterat al lui Gherea, fostul socialist sentimental, transformat în apostolul unor catehisme cazute în desuetudine. Nimic din toate acestea în Adela; regasim, evident, si pe G. Ibraileanu, cu limitele si deficientele sale, cu didacticismul reflexiilor si unele insuficiente de expresie, cu abuzul de paranteze naive si comentariul infinitezimal inutil, cu unele procedee stilistice uzate, sau unele observatii banale însa o probitate intelectuala si o tinuta artistica onesta dau romanului sau importanta unui viu document psihologic.
Procedeul narativ al lui G. Ibraileanu este de unitar jurnal intim. O modestie care nu displace, fiindca este atît de proprie cu modul liric, prin care-si defineste eroii. Compozitia Adelei este o alternare de reflexii abstracte si de evocari plastice. Intr-o expresie sobra, pîna la limita formularilor seci, G. Ibraileanu analizeaza intoxicatia amoroasa a lui Codrescu, cu naivitatile lui sentimentale, cu extazele si gelozia imaginara, cu ridicolul lui plin de suspiciuni; partea cea mai vie o alcatuieste procesul de transfigurare a iubitei (ca în "metafizica iubirii" lui Schopenhauer), febra eare-l acapareaza pe erou. De la pagina 167 pîna spre sfîrsit, de unde începe agonia mirajului si pregatirea deznodamântului, ca si tragedia îmbatrânirii lui Codrescu, stilul ia un ton bombastic adesea, cînd nu decade într-o serie de abstractiuni despre moarte si iubire, despre femeie si substratul biologic al iubirii. Criticul e prezent în acest fragment final al romanului; analistul e mai viu în precizarea psihologiei de adolescent întârziat al lui Codrescu si în obsesia fizica exercitata asupra-i de Adela, în genere mai consistenta, în silueta ei de instinctiva si cocheta feminitate, Codrescu fiind însusi portretul intelectual al autorului, se osifica în abstractie si se defineste prea direct, în sentinte didactice. Adela creste mai pura în fictiune, se materializeaza în contururi mai plastice, pe flacara scunda totusi a unui sentiment care-i da o substanta artistica.
Sunt în romanul lui Ibraileanu si cîteva portrete episodice, sobru zugravite si cu totul pe un plan secund actiunii; mai adesea comentate direct, sunt si ilustratii biosociologice, pretext de teorii, unde reapare interpretul verist al personajelor din critica literara. Dar ceea ce e surprinzator în romanul Adelei este simtul peisagiului, comentat si el, intelectualizat si transpus în stare lirica, dupa formula Amiel: "le paysage c'est un etat d'ame". Tîrgul Baltatestilor si împrejurimile în care evolueaza pasiunea platonica a lui Codresau, angajat în excursii sentimentale cu Adela, ofera si un mediu de topica si poetica încadrare a iubirii stinse în neantul abuliei reflexive si ucisa în dialectica împleticita a timiditatii maladive.
Romanul Adela este un document sugestiv asupra psihologiei si dispozitiilor intelectuale ale lui Ibraileanu, o ilustrare concreta a sensibilitatii unui intelectual din epoca eminescianismului si o indicatie precisa asupra repercusiunii lecturilor din veacul literar apus asupra criticului iesean. In masura în care am vazut ca G. Ibraileanu trece în fictiune sentimentul iubirii platonice, ramasa ideala prin deficientele temperamentale ale eroului - - Adela este si o onesta contributie romanesca în lotul romanului nostru analist.
|
|
