|
Acasa » REFERATE » AM INTELES PACATUL CE APASA PESTE CASA MEA
AM INTELES PACATUL CE APASA PESTE CASA MEA
Comentariu "Am inteles pacatul ce apasa peste casa mea" de Lucian Blaga
Am înteles pacatul ce apasa peste casa mea/ca un muschi stramosesc./O, de ce am talmacit vremea si zodiile/altfel decat baba ce-si topeste canepa în balta ?/De ce am dorit alt zambet decît al pietrarului/ce scapara scantei în margine de drum ?/De ce am râvnit alta menire/în lumea celor sapte zile decat clopotarul ce petrece mortii la cer ?/Da-mi mana ta trecatorule, si tu care mergi,/si tu care vii./Toate turmele pamântului au aureole sfinte/peste capetele lor./Astfel ma iubesc de-acum:/unul între multi,/si ma scutur de mine însumi ca un cîne, ce-a iesit dintr-un rîu blestemat./Sangele meu vrea sa curga peste scocurile lumii/sa-nvarta rotile/în mori ceresti./Sunt tremur de fericire:/ziua întreaga deasupra mea /puterile pasaresti au aratat în triunghiuri /spre tinte luminoase.
Poezia "Am inteles pacatul ce apasa peste casa mea", face parte din volumul de poezii "In marea trecere, in 1924, la Editura "Radio Cluj. Poezia aceasta ajuta la interpretarea mai nuantata a metaforei "trecerii". Ideea centrala este aceea a pacatului cunoasterii intelectuale, a "talmacirii" prin "semne" a realitatii elementare, a asumarii altui destin decat cel anonim al "babei ce-si topeste canepa în balta". Desi poetul a ocolit constient acest tabu (vezi "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"), acesta apasa peste "casa" omului, peste întreaga stirpe, ca un blestem de neocolit (vezi comparatia, deosebit de revelatoare, "ca un muschi stramosesc"). Cuvantul este blamat ca "talmacire" (citeste: rastalmacire, deformare de sensuri originare) a ceea ce era doar fiintare pura si trecere catre moarte.
Cenzura transcendenta nu accepta nici o oprire din afara a trecerii. Lexicul poeziei subliniaza ideea de trecere prin: "drum", "a petrece", "trecatorule", "mergi", "vii", "rau", "a curge", "rotile" etc. Pentru a nu se situa în pacat omul ar trebui sa accepte aceasta necurmata trecere înscrisa în "vreme" si în "zodii" cu semnele transcendentale care guverneaza destine din afara omului si fara amestecul acestuia ; sa nu încerce sa-i dea un semnificat, sa se situeze de buna voie în afara propriei individualitati, în anonimat, "unul între multi". Aceasta acceptare echivaleaza cu autodistrugerea, o antrenare voita în roata "morii" de sensuri transcendentale, care se învarte fara tinta, un martiriu: "Sangele meu vreau sa curga pe scocurile lumii, / sa-nvarta rotile / în mori ceresti. Acceptarea "marii treceri" implica în cele din urma un sens pozitiv, impus pe cale voluntara: "Sunt tremur de fericire" va proclama poetul, supunandu-se unor imperative ce se afirma si-si fac jocul deasupra capului sau.
Remarcabila este si coincidenta de expresie între poezia de fata si aceea care deschide volumul ("Catre cititori"). "Casa" poemului (simbol al subiectului liric, al emitentului de cuvant) este situata în drumul "trecatorilor", carora el li se adreseaza de fiecare data. Receptorii mesajului liric fac parte si ei din "marea trecere" de sensuri, implicati fiind în drama poetului, luati de acesta ca martori. El oscileaza între refuzul initial al cuvantului ("De unde sa-ncep ?") si acceptarea conditiei celor care "trec": "Da-mi mîna ta, trecatorule, si tu care mergi, / si tu care vii"... "Turmele" acestei mari migratii de semeni si de sensuri sunt de data aceasta divinizate: "Toate turmele pamantului au aureole sfinte / peste capetele lor".
Poetul accepta pentru moment sa treaca peste propria-i individualitate, sa se regaseasca în multime. Acelasi sens îl are si poezia "Lucratorul", care urmeaza imediat în ierarhia cronologica a volumului. Acesta (lucratorul) se istoveste si el de buna voie în preajma "masinilor" (sinonime aici ale marilor mecanisme cosmice de sens), acceptîndu-si fara problematizare destinul: |"Te istovesti în încordari de arc / langa rotile mari de otel". Poetul întrevede faptul ca singura solutie a dramei sale ar fi aceea de a accepta conditia de "lucrator" (cu alte cuvinte, de piesa infinitezimala într-un urias mecanism ce-i depaseste puterile de întelegere), de izvoditor de "lucruri", si nu de nume. Drama individuala nu se opreste însa aici. Staruie apasatoare o stare de înstrainare ce tulbura importurile firesti ale eului cu lucrurile si cu semnele lor ca si cum un "blestem" straniu ar umple lumea ; se simte în aer o deteriorare a speciei de "talmacitor", o negatie a oricarui orgoliu de creator pentru a prefera statutul lucratorului anonim: "Nu te cunosc, nu ma cunosti, / dar o lumina aluneca / de pe fata ta pe fata mea, / fara sa vreau m-alatur bunei tale vestiri / si-o strig în sfintele vînturi".
|
|
