|
Acasa » REFERATE » AMURGUL GANDURILOR REFERAT
AMURGUL GANDURILOR REFERAT
Referat "Amurgul Gandurilor" de Emil Cioran
Publicat la Sibiu, în 1940, volumul "Amurgul gândurilor" face parte din seria ultimelor eseuri create în limba româna alaturi de "Lacrimi si Sfinti" [1937] si de îndreptar patimas, ultimul fiind scris în româneste la Paris între 1940 si 1944 si editat în premiera, la Bucuresti, în anul 1991. Emil Cioran îsi reia în "Amurgul gândurilor" temele majore: singuratatea, melancolia, deznadejdea, sinuciderea, dar si iubirea, în ideea în care erosul ar putea reprezenta o forma de aparare de vidul existentei. Filozoful dovedeste o imaginatie inepuizabila prin felul în care îsi construieste un anume scenariu al suferintei, îndoindu-se de puterea filozofiei de a întelege lumea si de a salva omul de o incurabila condamnare la ratare. Traind într-o mistica logodna cu singuratatea, se considera "un Iov fara prieteni, fara Dumnezeu si fara lepra". A fost identificata în aceasta drama a spiritului necredincios o forma de înfrângere si de disperare, iar fragmentele care surprind condamnarea la moarte a omului si mediocritatea filozofica în fata acestei inevitabile drame reprezinta în "Amurgul gândurilor" [o veritabila mitologie a esecului].
De o profunda si infinita subtilitate, expresia din aceste fragmente reprezinta integral stilul lui Emil Cioran de a gândi lumea. Despre individul care aduna în sine suferinta lucrurilor din afara, eseistul se exprima în alte pagini prin adevarate poeme filozofice: "Nu eu sufar în lume, ci lumea sufera în mine. Individul exista doar în masura în care concentreaza durerile mute ale lucrurilor, de la zdreanta pâna la catedrala. Si tot asa, el nu-i viata decât din clipa în care, de la vierme la Dumnezeu, vietatile se bucura si gem de el". Autorul este cuprins de dezgustul în fata mediocritatii modernilor care n-au învatat estetica sinuciderii ["Modernilor le lipseste cultura launtrica a sinuciderii, estetica sfârsitului"], îndreptându-se spre antici si spre oamenii "razbunatori si tristi" ai Vechiului Testament, "singurii care i-au cerut socoteala lui Dumnezeu de câte ori au vrut, care n-au scapat nici un prilej de a-i aminti ca-i neîndurator si ca ei n-au timp sa mai astepte. [...] Altadata se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile". Indoiala existentiala si nesiguranta de sorginte metafizica îi mentin vie o anume surescitare neurastenica si toate eseurile românesti ale lui Emil Cioran din anii începuturilor sale publicistice si editoriale cultivau aceasta "sumbra exaltare". In scest tip original de meditatie se observa predilectia pentru "un univers contaminat de haos" [Lucian Blaga], vesnic amenintat de senzatia neantului, cu nostalgii confesive, de oscilatii dureroase si de declaratii lirice, de incertitudini teribile si de exaltari tenebroase. De fapt, chiar si ipostaza franceza a moralistului nu se va deosebi, în manifestarile si în atitudinile ei majore, cu nimic de aceea a începuturilor sale. Aceleasi nelinisti, obsesii, dileme si prejudecati, în nuante pesimiste si sceptice, ceea ce l-a determinat pe Gaetan Picon sa afirme ca Emil Cioran "exceleaza în a surprinde simptome ale descompunerii si decadentei, raul si absurdul în timp si în colectivitate". Experienta mortii devine cruciala, din moment ce doar în perspectiva sfârsitului apare adevarata ordine a lumii în care ti-a fost harazit sa-ti traiesti viata, moartea dovedindu-se a fi începutul si sirul.
Chiar daca gânditorul însusi nu s-a dorit filozof în sensul clasic al cuvântului, prezenta sa este coplesitoare prin virtuozitatea si rafinamentul prin care acesta investigheaza domeniul umanului. Referindu-se la ipostaza deplinei impliniri într-un alt spatiu a lui Emil Cioran, Mircea Eliade facea în 1979 aceasta apreciere: "Cioran [...] care scrie cea mai frumoasa si mai perfecta proza eseistica sau apocaliptica în româneste, o scrie acum în frantuzeste, obsedat ca nimeni altul de perfectiunea expresiei". Meditatiile despre absolutul aparentelor si despre iluziile traite ca esente sublime ale vietii sunt exprimate în fraze de o mare expresivitate, capabile sa sugereze toate nuantele gândului. Modalitatea esentiala manifestare a eseistului este confesiunea directa, fluenta, lipsita de o severitate afectata, într-o "explozie" de "sinceritate infernala, aproape de dementa si provocare". De o unica si pregnanta factura personala, eseurile lui Emil Cioran dezvaluie prin autenticitatea demersului aforistic un filozof dominat de un stilist desavârsit.
"Carte de decadenta si despre decadenta omului candidat etern la ratare", "Amurgul gândurilor" adevereste ca si starea de scepticism si de negativitate are "voluptatile" ei: "Antimodernul Cioran este, în fundamentele imaginatiei sale, un [spirit modern, îndragostit de valorile negative ale existentei. Pe masura ce calomniaza universul, limbajul sau tinde sa-l reconstituie si sa-l reabiliteze sugerând frumusetea demoniei, inefabilul destramarii si, înca o data, placerile pieirii... Iese la urma o veritabila poetica a nenorocului." [Eugen Simion]
|
|
