|
Acasa » REFERATE » APUS DE SOARE REFERAT
APUS DE SOARE REFERAT
Referat "Apus de Soare" de B. Delavrancea
Trilogia Moldovei "Apus de Soare", "Viforul" si "Luceafarul", compusa în 1909—1910, este rodul unei inalte constiinte cetatenesti a scriitorului care a voit sa puna în fata contemporanilor sai o pagina din trecutul glorios al poporului nostru. Printr-un concurs fericit de împrejurari, piesa cea mai izbutita a trilogiei ramîne "Apus de Soare", capodopera a genului, prin care Delavrancea sta alaturi de înaintasi straluciti, precum Alecsandri si Hasdeu. Caragiale însusi apreciase cu totul elogios aceasta piesa a lui Delavrancea.
Sursele de informatie pentru dramaturg sînt de aflat în "Letopisetele Moldovei", publicate de M. Kogalniceanu, în "Cronica românilor si a mai multor neamuri" de Gh. Sincai, în "Arhiva istorica a României", scoasa de B.P. Hasdeu, si mai cu seama într-o carte a lui C. Esarcu : "Stefan cel Mare, Documente descoperite în arhivele Venetiei" [1874], unde scriitorul afla o serie de amanunte deosebit de interesante, referitoare la ultimele zile din viata marelui voievod moldovean. In cartea lui Esarcu e mentionata o scrisoare din colectia venetiana a lui Marino Sanudo datata 21 august 1504, care pomeneste de boala domnitorului, de arderea cu fierul înrosit în foc a ranei de la picior, de medicii care l-au îngrijit, de înscaunarea lui Bogdan, înca din timpul vietii luij Stefan, de un complot boieresc, înabusit în fasa etc. E. Lovinescu contesta acestei piese conflictul dramatic si actiunea, în anume fel pe drept cuvînt. Insa "Apus de Soare" traieste — asa cum arata G. Calinescu — "mai ales prin realitatea tipologica a eroului principal". Stefan este o mare energie care nu vrea sa piara, un autocrator de care a ascultat întreaga Moldova si de teama caruia s-au cutremurat dusmanii din jur, mai multe zeci de ani în sir. Acest barbat de stat si în general încercat în multe razboaie, om de mari energii fizice si morale, traieste drama batrînetii si a sfîrsituluî inexorabil al vietii. Conflictul, foarte puternic, este deci mai mult de ordin interior, constînd în contradictia dintre caracterul perisabil al omului Stefan si tendinta de perpetuare a puterii domnesti, a vointei voievodului, dincolo de moarte. Acest conflict, general-uman totodata, capata o profunda semnificatie social-istorica. Nu moartea — pe care a privit-o de atîtea ori în fata, în nenumaratele-i razboaie — îl cutremura pe Stefan cel Mare, ci ideea ca autoritatea domneasca s-ar putea prabusi o data cu disparitia lui fizica. Meritul mare al dramaturgului consta în aceea ca a înteles cu adîncime fenomenul istoric esential al epocii precum si în faptul de a-si fi înzestrat eroul cu aceasta întelegere. Forta statului feudal moldav statea, pe atunci, în autoritatea puterii domnesti, centralizatoare. In politica lui înteleapta, voievodul se sprijinise pe mica boierime si pe razesi, lovind în marii latifundiari cu tendinte dezagregante. Ca domn, Stefan, ajuns la batrînete, atinsese treapta cea mai de sus a gloriei, a superioritatii si autoritatii. Credinciosii si supusii îl numesc "slavitul", sfantul", "Imparatul", iar putinii uneltitori, precum paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar, tremura numai la gîndul sabiei scurtatoare de capete, punîndu-si nadejdea doar în boala, bairînetea, moartea omului Stefan Musatin.
Romanticul Detavrancea a stiut — cu un deosebit tact artistic — sa zugraveasca cu egala Forta pe batrîn si pe voievod, pe om si pe supraom, în persoana lui Stefan cel Mare.
Inscaunînd pe Bogdan, batrînul Stefan îsi prelungeste puterea dupa moarte: "Io, Stefan Voievod, am suit pe Bogdan pe tron... Io, Stefan Voievod, i-am asezat cu mana mea coroana stramosilor mei". Vointa lui este lege si cine i se împotriveste cade mai înainte chiar de a fi strapuns de fierul sabiei domnesti. Aceasta sabie are puterea unui simbol, semn al puterii tronului, de care voievodul e constient pe deplin.
Ca om, Stefan nu e lipsit de obisnuitele pacate, "într-un mod fatal legate de-o mîna de pamînt", dupa cum zice poetul. Are copii nelegitimi, pe Oana si pe Rares. Pentru ca cei doi se iubesc, tatal cauta sa împiedice incestul. "Slavitul", "milostivul", "sfantul" Stefan nu putea însa sa faca acest lucru pe fata, spre a nu-si stirbi autoritatea. De aceea, pe Rares îl trimite la mama lui, la Hîrlau, pentru a afla adevarul, iar fata de Oana foloseste un siretlic de om batrîn si bolnav, prefacîndu-se ca aiureaza, comunicînd fetei adevarul în chipul acesta. Tot ca om, Stefan trece prin torturi crîncene, atunci cînd trebuie sa i se arda rana de la picior. Impresionanta este însa vointa voievodului, care, spre a nu-si pierde aureola de supraom, cere sa nu fie imobilizat în vederea acestei teribile operatii, în timpul careia, spunînd rugaciunea — ca înaintea unei batalii — converteste, în final, strigatul de durere într-o relatare de razboi: "Si cînd îi strapunse pe Bogdan îi zise... Caine, ce ai facut pe tratele tau... Si cînd îsi dete sufletul striga... a! a! o ! o !.
Dupa cum s-a mai spus, drama istorica "Apus de Soare" este lipsita de un conflict organizat, de o intriga bine studiata. Personajul principal, Stefan cel Mare, este mereu în centrul atentiei spectatorului. Chiar si în rarele dati cînd nu se afla pe scena, el este prezent prin comentariul celorlalte personaje, toate secundare, create anume spre a întregi figura principala ce creste monumental din fiecare replica. Oana si Doamna Maria sînt devotiunea întruchipata, de fiica si sotie, dar si de moldovence. Rares este creat pentru verificarea, în ereditate, a caracterului si pentru ca batrînul sa aiba în fata ochilor spectacolul desfatator al sîngelui tînar al Musatinilor, care fierbe: "Oh ! sîngele Musatinilor n-are astîmpar, \ fierbe, navaleste ca haiturile de la munte!". Moghila este slujitorul credincios etc. Toate aceste personaje pivoteaza în jurul celui central si se hranesc din seva acestuia. Compozitional, "Apus de Soare" nu are o constructie arborescenta, ci seamana de fapt cu o tîsnire impetuoasa, poematica. Mai mult decît o drama istorica, "Apus de Soare" este un poem dramatic. In acest sens este gîndit si titlul simbolic.
Din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, "Apus de Soare" este o capodopera oratorica, întrunind totodata, într-o forma unica pîna acum, multa observatie umana la un loc cu poezia. Acest lucru este posibil în literatura o singura data — in cazul evocarii — în ultimele apoteoze — a unei figuri istorice marete, precum aceea a lui Stefan cel Mare. Talentul oratoric al lui Delavrancea s-a manifestat aici din plin, cu mari efecte scenice, spectaculoase. Aceasta pentru ca teatralitatea, retorismul, grandoarea si solemnitatea se potrivesc personajului în chestiune, si numai acestuia. Aplicând procedeul si celorlalte doua parti ale trilogiei, Delavrancea a izbutit incomparabil mai putin.
La vederea poporului care se aduna, Stefan vorbeste ca un poet profet, cu exclamatii de lirism sublim si în metafore grandioase. Cu siguranta ca nu asa s-a comportat capetenia, de osti. Imaginea traieste însa în posteritate si impresioneaza puternic; este o imagine care convine spiritului nostru si Delavrancea are meritul de a o fi exprimat grandios. Oricît de pompoase, vorbele mari spuse de gura lui Stefan cel Mare conving mereu artisticeste, ca niste sunete de razboi scoase din alamuri, în momente de viata si de moarte: "Eu am fost biruit la Razboieni si la Chilia, Moldova a biruit pretutindeni. Am fost norocul, a jost taria!". "Doamne, osîndeste-ma dupa pacatele mele, ci nu ma osîndi de pacea cu turcii, spre mantuirea sarmanului meu popor" "Sînt desert, dar de desertaciune niciodata n-am jost plin".
Dupa cum se stie, B. Delavrancea a fost cel mal mare orator al nostru. Stia sa capteze multimile printr-un anume crescendo studiat al discursului, prin dezlantuiri de cascade verbale hohotitoare, cu adînci ecouri în suflet. Mestesugul retoric — foarte rar utilizat în literaturile mai moderne — atinge sublimul în cîteva din celebrele replici ale lui Stefan cel Mare din "Apus de Soare". Exclamatia si interogatia, urmate de enumerarea numelor proprii celebre cu sonoritati istorice impresionante în gradul cel mai înalt, sînt de mare efect scenic, facute anume spre a zgudui sala: Stefan pare a se adresa parterului: "Oh! padure tînara .'... Unde sînt mosii vostri? Presarati... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Rae&va, la Razboieni. Unde sînt parintii vostri ? la Cetatea Alba, la Catlabugi, la Schela, la Cosmin, la Lentesti... Unde sînt bat ranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cînde, si Dobrul, si Iuga, si Cangur, si Gotca, si Mihail Spatarul, si Ilea Hurul comisul, si Dajbog pîrcalabul, si Oana, si Gherman, si fiara palosului... Boldur ?...
Se pare ca majoritatea acestor nume nu sînt de inventie; în orice caz, ordinea lor în torentul retoric potopitor este studiata în vederea obtinerii unui efect maxim. Repetarea lui si sugereaza navala impetuoasa, anume sonoritati ["si Goian, si Stibor, si Cînde"] duc spre un fortissimum retoric necesar, dupa cum cîte un epitet sau caracterizare creeaza pauza potrivita pentru risipirea ecourilor ["si Ilea Hurul comisul, si Dajbog pîrcalabul.,. si fiara palosului Boldur"].
In chip firesc, dupa vijelia de întrebari vine raspunsul scurt si peremptoriu: "Pamânt!", urmat de o metafora extraordinara, de un retorism grandios : "...Si pe oasele lor s-a asezat si sta, tot pamîntul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi!"
Truculenta retorica este întarita apoi de indicatiile scenice. In fine discursul voievodului, este contrapunctat de o dezlantuire a stihiilor, deoarece, în anume puncte de vîrf sau de coborîs ale perioadelor, afara fulgera, ploua repede, bubuie tunetele si, din cînd în cînd, cîte un trasnet formidabil acopera totul. Stefan se impune astfel ca un conducator al poporului trimis de providenta, iar vorbele lui ramîn sapate în suflet ca în granit:
"Tineti minte vorbele lui Stejan, care v-a fost baci pana la adanci batrînete... ca Moldova n-a jost a stramosilor mei, na fost a mea si nu e a noastra, ci a urmasilor nostri si a urmasilor urmasilor vostri, în veacul vecilor...".
La prima vedere pare curios cum Delavrancea, care în proza sa obtine efecte de mare pitoresc prin culoarea lexicului, a izbutit într-o drama istorica, unde Stefan cel Mare vorbeste ca în împrejurimile Bucurestiului: "dasparte", "le vazui", "sa scula", "porni", "vrusei", "dastul", "nitica", "nu-ti zisei d-asta si d-astalalta", "dada", "deste", "al", "acusica", "zobit" etc. Foarte putine sînt elementele lexicale de coloratura istorica: "lacasul meu ohavnic": [inalienabil, termen mai mult juridic] "Io, Stefan" [titulatura voievodala]. O data apare chiar un neologism sau doua: "ma opui", "învolt" [despre par], greu de conceput în literatura de evocare istorica, de la Negruzzi pîna la Sadoveanu. Cauza poate sta în lipsa peritiei filologice la dramaturgul nostru. Oratorul este însa preocupat de piscurile mai înalte ale discursului, care acopera totul ca o lava fumegînda, astfel încît stridentele dialectale ramîn imperceptibile ochiului si urechii spectatorilor solicitati spre colosal si grandios. Nu se pot nega apoi virtutile retorice ale graiului muntean, net superioare celui moldovean sau ardelean, usor de observat de la Antim Ivireanul pîna la Delavrancea. Aceasta ar putea explica, în parte, vorbirea munteneasca, aparent neadecvata, a eroului principal. Zicem: "aparent neadecvata", deoarece, în buna masura, Stefan cel Mare — în piesa lui Delavrancea — este o proiectie lirico-retorica a autorului însusi si mai putin un personaj cu o existenta de sine statatoare, obiectiva, care ar avea nevoie de un mod propriu de a vorbi, colorat istoric si dialectal.
Culoarea istorica nu lipseste totusi în aceasta capodopera a lui Delavrancea, realizata fiind nu cu mijloace lingvistice, ci prin o atmosfera arhaizanta, sugerata de anume credinte mistice, practici magice, superstitii si mai ales prin acele semne prevestitoare de evenimente funeste si grave. E vorba — spre a ne exprima mai simplu — de un fel de realism istoric, de fidelitatea cu care este înfatisata [în planul artei, se întelege] mentalitatea oamenilor trecutului, pe care spectatorul si cititorul din epoca noastra îi întelege ca atare, misticismul si superstitia fiind vazute ca o treapta necesara în dezvoltarea umanitatii.
Se pare ca — asa cum arata Victor Eftimiu într-un loc — Delavrancea "îsi facea mana" recitind piesele marelui dramaturg englez, pe care, unele din ele, tocmai în vremea compunerii trilogiei, Margareta Miller Vergni, prietena a scriitorului, le traducea în româneste. Shakespeareana ne apare în Apus de Soare, vorbind în general, tendinta, încununata de succes, de a întruni în eroul principal necesitatea istorica cu eternul omenesc. Izbînda dramaturgului român se datoreaza însa în cea mai mare parte integrarii lui în traditie, în faptul ca figura lui Stefan cel Mare este evocata cu ochii poporului.
|
|
