|
Acasa » REFERATE » ARTA POETICA NICHITA STANESCU
ARTA POETICA NICHITA STANESCU
Referat, Arta poetica Nichita Stanescu, Ars poetic
Nichita Stanescu a mostenit de la poetii secolului al XX-lea tendinta de a-si autodefini conceptia despre arta, artist si raportul pe care il stabileste cu cei pentru care scrie. S-ar putea afirma ca, la acest poet, ordinea problemelor vizate de o eventuala "ars poetica" se inverseaza: el nu creeaza o lume pe care incearca s-o impuna cititorului, ci, dintr-o atitudine de maxima receptivitate (de iubire) in fata vietii, se naste dorinta de a gasi o cale de a "prinde frumosul" intr-o formula care sa fie accesibila omului. De aceea, pe parcursul intregii sale creatii artistice asistam la multiplele incercari de a lamuri conceptia sa despre cunoastere prin arta, despre echilibrul dintre continutul si forma poeziei sau despre relatia artistului cu materia pe care o modeleaza (cuvantul). Nichita Stanescu filozofeaza pe aceasta tema sub forma unor confesiuni, in "pagini de jurnal", in scurte eseuri, in stilul polemic specific jurnalisticii, in formule axiomatice, filozofice sau in metafore cuprinzand cateodata o poezie intreaga. "A cunoaste nu inseamna a elucida", afirma el (Tulburatorul "Nu stiu ce"); "adevarurile se descopera nu se inventeaza"; de aici, poetul ajunge la "nevoia de arta", pentru ca "adevarul artei/ e/ mai concret decat cel al naturii, de la primul poet". Raspunderea poetului, conform acestui rationament, este grava, pentru ca el trebuie "sa comunice unicul, sa faca sa devina comunicabil, cu o adresa foarte larga, ceea ce, de fapt, e profund singular". (Cuvinte si necuvinte).
In versuri, poetul incearca de mai multe ori "poeme-blazon", fie cu trimitere direct din titlu (trei intitulate "Ars poetica", "Arta poetica", "Arta poeziei", "Arta scrisului", "Arta poetica", sapte poezii cu titlul "Autoportret", alte doua numite "Poezia si Poetul ca si soldatul"), fie cu descifrarea unui astfel de mesaj din parcurgerea discursului liric: "Frunza verde de albastru", "Cautarea tonului", "Tonul sau Timbrul". Exista, in creatia lui Nichita Stanescu, o constanta si periodica revenire la nevoia de fixare a datelor propriei poezii, de la primul moment de maturizare, simtit sub forma necesitatii unui prim bilant, in 1967 ("si am vrut sa fac cu gura/ focul ce-l facea arsura" - cand si demonteaza elementele artei pe care le reasaza dupa o ordine proprie, "descifrand-o" pentru cititor, pana la "critica laudativa" la adresa sistemului sau de creatie, orgolios analizat in poemul "Nod 33" (In linistea serii) din volumul aparut în 1982: "Am gandit un mod atata de dulce/ de a se izbi doua cuvinte/ de parca iarba verde ar inflori/ iar florile s-ar ierbi".
Existenta poetica este statornica si mobila, in acelasi timp. Poetul isi mentine statutul demiurgic, dar continua sa topeasca in metaforele versului sau limitele intre concret si abstract, intre timp si atemporalitate, intre existenta si iluzie. Pentru realizarea unei asemenea opere, a "depasirii de sine", poetul face corp comun cu poezia, intr-un tot original. Cuvintele si necuvintele lui sunt tot atatea ipostaze ale existentei poetului ca si ale existentei Universului, de la plus la minus infinit: "Eu sunt cel care pazeste poarta/ ca nu cumva eu insumi sa fug. "
Ratiunea acestei existente poetice este nevoia de creatie: "A inventa un rau curgand liber/ prin aerul fara maluri... a inventa o floare/ al carei miros/ suntem ".
|
|
