|
Acasa » REFERATE » CANTECE DE DRAGOSTE SI MOARTE, ADRIAN MANIU
CANTECE DE DRAGOSTE SI MOARTE, ADRIAN MANIU
Referat "Cantece de dragoste si moarte" de Adrian Maniu, critica
Asupra ultimei carti de poezii a lui Adrian Maniu, "Cantece de Dragoste si Moarte", cititorul poate dobandi prin simpla lectura, nemijlocit, ideea potrivita de valoare; fara sa descopere patetica idila "de dragoste si moarte" a "Isoldei cu Tristan", asa cum titlul culegerii ar lasa sa se întrevada, va descifra totusi din linistite si mai ales lungi unde muzicale, ca în "Cantec de Noapte la Mare" si din tablouri de un semnificativ macabru, ca în "Bal Mascat", secreta conjugare între antipozii simtirii, cuprinsi la un loc de titlul volumului; va retine de la început atmosfera de discret tragism si superstitie populara din atat de puternica "Fata Pandarului", si îi va fi destul ca sa constate prezenta neandoielnica a unui poet de soapte adanci, cu toata tenuitatea materialului întrebuintat uneori. Pe mai toate paginile însa rasar expresiuni si atitudini care duc mintea la anumite momente din cariera poetica a lui Adrian Maniu. Fara asemenea raportari, ce nu tin de metoda critica obisnuita, dar la care obliga implicatiile poeziei de analizat, o seama de procedee, de moduri ale simtirii si expresiei actuale s-ar înconjura cu oarecare zone de ciudatenie si inexplicabil. Si pe langa trebuinta launtrica, de clarificare prin legatura cu opera întreaga a formelor de acum, un interes autogen de ordin istoric intervine si atrage pe critic sa faca revista destinului poetic al autorului.
Caci, în adevar, Adrian Maniu, alaturi de T. Arghezi, G. Bacovia si I. Vinea, dintre poetii modernisti din ajunul razboiului, a fost acela care mai mult decat fiecare în parte, dar nu decat toti la un loc, a macinat prestigiul inspiratiei academice. Nici vorba ca I. Minulescu si Al. T. Stamatiad fusesera depasiti în îndrazneala de grupul aratat între 1910 si 1916, desi "iachturile" enigmatice ale unuia, ca si "etajera roza" a celuilalt erau înca obiecte de scandal academic, încat pozitia înaintata a tanarului care în 1914 publica "Salomeea" se poate afirma nu numai fata de acestia, ci fata chiar de T. Arghezi, G. Bacovia si I. Vinea.
Aceasta convingere ni se întemeiaza pe realitatea ca la acea data a istoriei noastre literare, Arghezi se exercita cu putere în imitatii baudelairiene ca "Litanii" si "Agate Negre", în care perceptia pozitivista a mortii, vazuta ca rupere ireparabila a echilibrului material al vietii, alterna cu senzualitatea cea mai mohorata în iubire (indicatii de incoruptibila puritate existand totusi în Dedicatie), totul comunicat cu ajutorul unei prozodii destul de cuminti. Suntem adica înca la Baudelaire, la inovatia categoriei de sensibilitate introdusa de acesta prin cata violenta si spre cata stupoare a mediului francez academic.
Spre deosebire de Arghezi, Bacovia, pornit de la acelasi Baudelaire al înabusirilor urbane, care la el devin din metropolitane provinciale, si al grelelor deznadejdi amoroase de ordin stiintific, rezultate din decompozitia materiei organice, acestea dezvoltandu-se original la poetul român, în sens al caderii corpurilor neansufletite si dorinta de identificare cu realitatea anorganica, se si realizase ca poet personal în acea epoca. Indraznelile sale de expresie constau în a nu îndrazni, in arta sumara a crochiului, în lipsa de tinuta, deplin sugestiva altfel, a versului, ca si mai ales în interventia prozastica, facuta la întamplare, cu aerul ca versul nu obliga la nici o solemnitate. Daca ar avea cineva fantezia sa-l imagineze pe Bacovia în parada de ritmuri traditionale, ar obtine impresia mersului de om beat încolonat, fara sa stie cum, într-o defilare festiva. Istoriceste asadar, netinand seama pentru moment de inovatiile personale stilistice ale lui Bacovia, cu el ne gasim ca influenta tot la Baudelaire.
Cat priveste pe I. Vinea, poezia româneasca dobândea prin productia sa sunetul intelectual scos dintr-un imaterial de emotii necaracterizat pana azi, o inteligenta artistica de frumoasa mobilitate, care cu timpul avea sa-l treaca naintea novatorului tanar si el pe atunci, Adrian Maniu, o aspiratie ferma, în sfarsit, catre noutatea fara formula, turnata în ritmuri înca retinute.
Comparativ cu libertatile acestora, Adrian Maniu avea de-a dreptul gustul scandalizarii traditiei prin foarte constiente porniri de a sacai academismul inspiratiei lirice, atat în solemnitatea continutului, cat si în protocolul expresiei. Ca influenta, autorul "Salomeei" se potriveste pe devenirile baudelairianismului si nu pe Baudelaire, gasindu-se astfel cu un pas înaintea lui Arghezi, Bacovia si poate chiar Vinea. Indraznelilor sale de copil, care face în necaz gravitatii temelor traditionale, li se putea spune dracoase. Poznele poetice ale lui Maniu, tintind sa largeasca posibilitatile poeziei, coborau din Jules Laforgue, dupa cum a aratat E. Lovinescu (Ist. Lit. Rom. Contemp., III), desi parca mai mult se trag din urmasii lui Laforgue, din grupul asa-zisilor "fantezisti", care peste Laforgue preamareau pe Corbiere si Baudelaire, prin care se dadeau coboratori chiar din Villon.
Salomeea cuprinde originalitatea de adevarata poezie întrerupta de cate o pufnitura de ras, pentru ca apoi linia grava a frumusetii poetice sa continue ; s-ar zice ca e vorba de o literatura clovnesca. In modalitatea exprimarii, acest poem biblic, conceput ca drama lirica, adopta versul cel mai liber, pe care îl alterneaza cu proza cea mai sincer familiara. Forme ca "iesti"; "ie" (în loc de "esti"; "e"), "de-aia"; "liliacu"; "acu"; "margeanu" (fara articolul final) dau versului aer de convorbire neglijenta si fireasca, în intentia de a-i sfarama rigorile traditionale.
Cu alte cuvinte, Adrian Maniu, între 1910—1916, profesa în poezie estetica tiflei strengaresti adresata academismelor poetice: radea în fata propriilor emotii si descalta versul de coturnii solemnitatii. Cat a fost poetul de urmat pe aceasta linie de fronda a poeziei prin poezie, nu e locul sa se arate aci. Fapt este ca istoria literara va trebui sa-i recunoasca mai mult decat pana acum silintele de a fi rascolit si dat peste cap muzeele acelei "vieillerie poetique", care la noi se chema înca samanatorism; si indiferent de valoarea unui Arghezi, închegata mai tarziu, sau a unui Bacovia, realizata de pe atunci, i se va recunoaste lui Maniu opera remarcabila de a fi luat în piept o opinie literara dusmanoasa, de a o fi educat prin violenta în vederea modernismului postbelic, pe care l-a si influentat.
Cine însa ar fi putut imagina din 1914 devenirile talentului lui Adrian Maniu ? în zece ani cati despart "Salomeea de Langa Pamant" vointa artistica a poetului trece prin conversiuni neasteptate: tifla anti academica se preschimba în cochetarii academice. Abia materialul biblic din "Salomeea" daca poate fi socotit, de departe însa, drept vertebratie a acestei surprinzatoare metamorfozari ! Intr-adevar, ceea ce face trasatura dominanta a volumului din 1925 este tocmai inspiratia religioasa, motivul crestin; as zice — tema ortodoxismului nostru îmbibat de superstitie pagana, dar descoperita sub dispozitiile sufletesti ale debutului, ca o nespus de veche si naiva pictura bisericeasca sub tencuieli -mai proaspete. Putem crede, de altfel, ca numai pe poarta acestei reale componente etnice a patruns Maniu în traditie, pentru ca celelalte valori de etnicitate, datine, eresuri populare, amintiri de istorie nationala, peisaj specific românesc, legate structural între ele, sa se cheme cu timpul reciproc sub acelasi condei, dandu-ne dintr-un modernist "nec plus ultra" pe un poet al traditiei. Ca autorul "Cartii Tarii", volum penultim, si-a manifestat în prelungirea traditionalismului vointa, legitima pana la un punct, de poet oarecum oficial, sa fie o vina grava pana la nefiresc ? Cu toate acestea nici modernismul de alta data nu disparuse în "Langa Pamant"; se retrasese numai, marginindu-se la modalitatea de tratare a materialului etnic. Stangacia îndemanatica, cu întelesul de stangacie voita, ultim ecou al vechii bravari, naivitatea decorativa, tonul ingenuu si cuvantul simplu, obtinut prin rafinarea expresiei, îmbracau sumar specificul românesc cu un costum anume sarac si anume rupt, ca sa lase vederii noastre frumusetea sanatoasa a fetei de tara.
De toate aceste lucruri din cariera de pana acum a lui Adrian Maniu ne-am amintit pe deasupra randurilor din "Cantece de Dragoste si Moarte". Si cum s-ar fi putut altfel ? Cand în poezia "Amurg de Toamna" "un lastun — ca un nebun — da tarcoale — lunii goale", îti vine în minte deodata Roaba care în Salomeea, de langa topaielile trupului decapitat al Sfantului, exclama catre stapana-sa : "Ce goala e luna plina". Cand în "Tarziu de Tot" "baiatu" rimeaza cu "datu" (soarta), revin din trecut "liliacu" si "acu", purtand semnificatia de tinuta familiar-conversativa a versului.
Atmosfera de macabru a "Balului Mascat", echivalent al acelei povestiri fantastice "Le Masque de la Mort Rouge" de Poe si al poemului "Danse Macabre" de Baudelaire, evoca domeniul de sensibilitate, din care rasarise acum peste douazeci de ani "Romanta Spanzuratului". Nici "Intrarea la Schit" nu se citeste fara sa se lege singura de cunoscuta inspiratie bisericeasca a poetului, precum nici "Fata Pandarului" nu aminteste mai putin reversul de superstitie al ortodoxismului nostru întalnit în "Drumul spre Stele" sau "Langa Pamant".
Ceea ce totusi vibreaza nou în aceasta carte ultima de poezii, atat de solidara cu întreaga opera a lui Maniu, este un sentiment mai grav al mortii, care respinge gluma lirica de pe vremuri; sentiment iremediabil derivand din viziunea baudelairiana a mortii, "sub specie materiae", care face pe poet sa imagineze, destul de contrazicator pentru conceptia crestina, pe Fecioara Maria cautand si negasind, printre oseminte straine, osemintele Fiului. Faptul însa de a nu putea integra o frumusete actuala în unitatea structurala a poeziei cercetate este o prea neansemnata tristete logica, rascumparata cu armonii dintre cele mai grave.
|
|
