|
Acasa » REFERATE » CATRE CITITORI REFERAT
CATRE CITITORI REFERAT
Referat "Catre cititori" de Lucian Blaga
"Aici e casa mea. Dincolo soarele si gradina cu stupi./Voi treceti pe drum, va uitati printre gratii de poarta/si asteptati sa vorbesc. — De unde sa-ncep? /Credeti-ma, credeti-ma,/despre ori si ce poti sa vorbesti cat vrei:/despre soarta si despre sarpele binelui, despre arhanghelii cari ara cu plugul/gradinile omului, despre cerul spre care crestem,/despre ura si cadere, tristete si rastigniri/si înainte de toate despre marea trecere./Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/asa de mult sa planga si n-au putut./Amare foarte sunt toate cuvintele, de-aceea — lasati-ma/sa umblu mut printre voi,/sa va ies în cale cu ochii închisi."
Odata cu volumul "In marea trecere", din care face parte "Catre cititori", se produce o ruptura mai profunda în sistemul blagian. Poetul sesiseaza problematica timpului, care în primele volume aparea fie ca simbol al începuturilor, "timp mitic", fie drept clipa oprita ca în multe poezii din "Pasii profetului". Poetul se voia mai ales un cuceritor de spatii pentru "eul sau îndaratnic", un aspirant spre orizonturi spatiale de mister. Acum el descopera "marea trecere", o ipostaza noua a timpului care-si lasa amprenta asupra eului; acesta se surprinde brusc într-o ipostaza noua, supusa existentei problematizante în cadrele neanduratoare ale timpului care "trece" sau "curge" în chip heraclitean, cautand înfrigurat o cale de oprire, o solutie pozitiva a fiintei. "Marea trecere" semnifica în acelasi timp petrecerea prin existenta, dar si prin cuvant, care si el este labil, deformabil, îmbracand sensuri mereu altele, niciodata stabile.
Verbul "a fi" care constituia axul lexical al primelor volume devine sinonim cu "a trece", adica a fi mereu altfel. Statismul din "Pasii profetului", stabilitatea si cosmicitatea panica sunt simtite acum ca schimbare continua, instabilitate a fiintei si a cuvantului. Se poate spune ca Blaga este primul poet care descopera la noi cuvantul "necuvant", vocabula a carei menire nu este comunicarea, ci tocmai expresia imposibilitatii de a semnifica si comunica, pentru ca ceea ce cuvantul aspira sa denumeasca nu pare a avea început si sfarsit, nu pare a fi delimitabil prin semn. Poetul se întoarce acum catre propriul discurs liric, se adreseaza unor "cititori" presupusi, descoperind faptul ca actul poetic este în esenta un act de semnificare si comunicare, un proces infinit si fara solutii definitive, deoarece cuvantul, care este semn conventional, închis, nu poate cuprinde niciodata infinitatea lumii ca trecere. Intrebarea rascolitoare pe care poetul si-o pune si o pune si eventualilor cititori este "De unde sa-ncep ?" Obiectele lumii par infinite ca numar si cu drepturi egale de a figura în cuvant; semnificatia lor este impalpabila, variabila la infinit. Orice notiune îsi are îndreptatire într-un univers în care totul ar fi semn conventional, chiar si notiunile ce ar denumi lucruri inexistente, cum ar fi "sarpele binelui", "arhanghelii" care ara gradinile omului etc.
Instabilitatea în timp a valorilor semnice consacrate le face sa se degradeze moral; în "marea trecere" raul si binele nu mai au sens; toate cuvintele i se par poetului notiuni false, care tradeaza realitatea, simple semne si ritualuri discursive inventate ("soarta", "rastigniri" sunt semne adaugate realitatii, neexistente în ea). In cuvant totul e fals deoarece în el — observa abia acum poetul — totul e posibil: sintagma "sarpele binelui" e numai un exemplu. Se stie ca sarpele este în toate mitologiile simbolul raului si, cu toate acestea, limbajul permite orice alaturare, pana la pierderea totala a contactului cu realitatea. De aici sentimentul poetului ca vorbele sunt inutile: "Despre orice poti sa vorbesti cat vrei". La fel, pot deveni inautentice, necreditabile, însesi cuvintele ce denumesc drame autentice ale omului: "ura si cadere, tristete si rastigniri". Se pare ca abia acum poetul descopera aceasta ascunsa fata a existentei umane, existenta în cuvant, o realitate noua, nebanuita, care antreneaza noi drame. S-ar putea spune ca ipostaza "linistii" (a tacerii, a absentei cuvantului) pe care am întalnit-o în poezii precum "Liniste", "Pamîntul", "Gorunul" s-a transformat de-a dreptul în opusul ei, o nebanuita drama a cuvantului.
Singura autentica într-un univers al semnificarii si al productivitatii semiozice pare a fi "marea trecere", transformarea ireversibila a sensurilor care preschimba însasi fiinta, dar si spunerea, rostirea poetica, totul, în neant. Cantaretul bolnav simte gustul amar al propriilor cuvinte: "...cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit asa de mult sa planga si n-au putut". Ca întotdeauna la Blaga, autentica este doar semnificatia afectului trait; plansul (ca si "strigatul" sau "chiotul" fiintei) este adevarat; cuvintele exprima doar neputinta de a trai la nivel afectiv. Paradoxal, poetul, manuitorul de cuvinte, aspira sa umble printre oameni "mut" si cu "ochii închisi" (din nou ca Pan sau ca Marele Orb). Un zid de netrecut se interpune între realitate si cuvant, între eu si ceilalti: "Aici e casa mea. Dincolo soarele si gradina cu stupi./ Voi treceti pe drum, va uitati printre gratii de poarta / si asteptati sa vorbesc — De unde sa-ncep ?" Nu e vorba numai de foarte modernul sentiment al imposibilitatii comunicarii cu ceilalti, ci chiar si de imposibilitatea comunicarii cu sine. Eul este închis (într-o "casa"; cu "gratii" la poarta). Poemele vor fi de acum simple fragmente de confesiune fara început si sfarsit, farame, încercari de comunicare mai mult sau mai putin esuate de a se salva din "marea trecere". E vorba de o rostire corespunzatoare poeticii expresioniste a"tacerii".
|
|
