|
Acasa » REFERATE » CE-AI CU MINE VANTULE DE TUDOR ARGHEZI, CRITICA
CE-AI CU MINE VANTULE DE TUDOR ARGHEZI, CRITICA
Ce-ai cu mine vantule? de Tudor Arghezi, critica literara
Contributia lui T. Arghezi la proza româneasca este de primul ordin, ca si poezia sa. Renuntam, bineînteles, la separatia clasica dintre proza si poezie, facând aceasta afirmatie. Dupa dogmele vechi, care, cu toata îndreptatire lor teoretica, n-au putut stavili noile forme ale creatiunii literare, proza îsi asuma domeniul epic, iar poezia — pe cel liric. Cat de arbitrara era o asemenea distingere, a dovedit-o desfasurarea ulterioara a tuturor literaturilor. Caci instinctul noutatii, care în literatura nu o data coincide cu instinctul marilor creatiuni, a purtat pe scriitori la împreunarea prozei cu poezia, din al caror amestec noi, cititorii, ne-am ales cu neasteptate modele de frumusete. O proza infuzata de lirism, iata contributia foarte pretioasa a lui Arghezi la proza româneasca. Dar pentru ca totusi sa tinem socoteala de iseparatia, la drept vorbind, mai mult vulgara decat clasica : proza—vers, epic—liric, vom spune ca marele poet, pe langa prea puternicile versuri din atatea volume, ne-a sporit avutul literar cu o serie de proze, prin care întelegem scurte bucati în proza, caracterizate printr-o abundenta a expresiei decorative si prin lirism. Fie ca este vorba chiar de naratiuni mai întinse, cum au fost romanele lui, "Ochii Maicii Domnului" si "Cimitirul Buna-Vestire", felul de a fi al lui Arghezi, tot închis în sine, adica liric, în afara realitatilor epice, a ramas. La timpul potrivit, am aratat ca aceste romane au totusi frumusetile lor, care sunt frumusetile inerente, fatale, am putea zice, ale temperamentului arghezian.
O culegere de proze este "Ce-ai cu Mine, Vintule ?". Din bucati de cateva pagini, luam cunostinta cand de cunoscuta uriasa forta verbala a poetului "Cuvintelor Potrivite", forta care de multe ori se alimenteaza din sine, asa cum cu alt prilej am afirmat despre îndoielnicele "Blesteme", cand de mari simboluri prin mijlocirea carora intram în zona superioara a misterelor cosmice. Ne place cu deosebire sa staruim asupra acestora din urma, deoarece numai în anumite poezii ale sale Arghezi a mai realizat fiorul prezentei coplesitoare, desi nedeslusite, a ordinei eterne.
Am dori, mai întai, sa sugeram carturareste felul intim al acestor minunate proze si nu gasim, dupa stiinta noastra, nici un scriitor, strain sau national, prin comparatie cu care sa ne orientam preliminar. De la Aloysius Bertrand, care a creat în Franta poemul în proza, trecand prin Baudelaire, pana si chiar dupa Maurice Guerin, cu nici o apropiere livresca nu putem aproxima impresia de vastitate cereasca pe care ne-o dau cateva din paginile noului volum al lui Arghezi.
In ceea ce priveste pe scriitorii români anteriori, Stefan Petica, D. Anghel, G. Bacovia, Adrian Maniu si altii mai marunti, care cu totii au creat, dupa Macedonski, mica noastra traditie a poemului în proza, nici unul nu poate fi chemat sa ne lumineze, cat de cat, cu productia sa asupra prozelor argheziene.
Incat, lucrul cel mai nimerit ni se pare lectura directa a acestor capodopere spre a veni în atingere cu miezul lor cosmic. In multe din ele apare un papagal de sute de ani, Coco, caruia poetul se adreseaza ca sa-i scoata din cutia destinului propriu cate un nou bilet. Se pare ca poetul îsi arata în acest chip cunoscutul sau cuget romantic, dupa care poezia este un enunt al admcimilor nelucide, desi — la aceasta conceptie a întamplarii fericite — Arghezi îsi adauga tot atat de cunoscuta sa declaratie a "cuvintelor întoarse la alte întelesuri si izvoade" sau declaratia de straduinta în a stoarce "vorbele de icre si ideile de lapti". Dupa asemenea marturisiri, ce privesc aplicatia mestesugareasca asupra cuvantului, socotit ca unic izvor de frumuseti poetice, modul romantic de a cere lui Coco sa scoata cu ciocul, la întamplare, un alt bilet, adica un alt moment liric de inspiratie, ramane oarecum contrazis. Totusi, oricata perplexitate ne-ar cuprinde gandirea noastra logica, fapt este ca în poetul acestor proze convietuiesc în deplina armonie cele doua feluri ale gandirii lui artistice: si daca profesiunea de mestesugar trudnic al cuvantului, de "giuvaergiu tainic, al caruia lucru începe, împrejurul inelului de aur, dupa ce au adormit cu totii, cetatile, staulele si padurile", duce la rezultatul unei stralucitoare proze artistice, de frumoasa traditie nationala care în literatura noastra urca pana la Odobescu si Eminescu — marturisirea cealalta, credinta în procesul întamplator, instinctiv, automat si secret al creatiunii proprii mijloceste marile frumuseti poetice, fara traditie, ale prozelor lui T. Arghezi. In concret, contradictia de mai sus se topeste în chip inexplicabil, ceea ce pentru noi este semnul indubitabil al "harului", cum se exprima el. Caci în arta literara în general si în arta argheziana, ca si a oricarui alt mare poet, "lucrurile se înteleg la marginea cuvintelor, si cuvintele nu sunt de ajuns ca sa întelegi: e nevoie de har".
Si, într-adevar, e nevoie de acest har ca sa întelegem puternica si strania atractie a "Semanatorului" de scantei pentru bolta înstelata din fundul lacurilor, ca sa întelegem stricta dependenta muta a lui Coco, din "Rugaciune", de un Dumnezeu latent în toate formele Creatiunii, ca sa întelegem fantomatica faptura a Milei, care, purtand "o haina dintr-o bucata, ca o manusa lunga, neagra si încheiata cu nasturi de sidef", subvenea la nevoile de existenta ale unui librar sarman ; e nevoie de acest har ca sa respiram o data cu poetul rasuflarea religioasa a "Baraganului" si a peisajului muntos din "Ploaia", ca sa ne ridicam la regularitatea de instinct, ca si astrala, a emigrarii "Randunelelor" sau a transhumantei stramosesti din "Tarla", ca sa contemplam marile simboluri ale ordinei cosmice din "Cetatea Mortilor", din "Molitva Papusii", din "Dativa Jos încet", "Rapa cu Stele", "Tocila" si atatea altele înca.
De toate aceste frumuseti de-a dreptul majestuoase, generatiile de scolari de azi sunt lipsite printr-o hotarare neroada. Manualele liceenilor nostri au fost închise în fata harului de catre oameni fara har.
Voi citi copilului meu, în fiecare saptamana, cate una din prozele numite mai sus ale lui T. Arghezi. Voi avea oare puterea de a hotara cel putin înca un cititor sa faca la fel ca mine ? în cazul fericit, as avea cu ce sa ma recomand lui Dumnezeu.
|
|
