|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU, CANTECUL SPICELOR, REFERAT, LUCIAN BLAGA
COMENTARIU, CANTECUL SPICELOR, REFERAT, LUCIAN BLAGA
Comentariu "Cantecul spicelor" referat de Lucian Blaga
Spicele-n lanuri-de dor se-nfioara, de moarte/ cand secera lunii pe bolta apare./Ca fetele cata, cu parul de aur,/ La zeul din zare.
O vorba-si trec spicele - fete-n vapaie:/Secera lunii e numai lumina - Cum ar putea sa ne taie/pe la genunchi, sa ne culce pe spate, în arderea vântului ?
Aceasta-i tristetea cea mare —a spicelor/ca nu sunt taiate de luna, ca numai de fierul pamântului/li s-a menit sa apuna.
"In existenta umana comuna-nota scriitorul-erosul are rolul sacrului în orizontul misterului" (Trilogia valorilor).
Verificabila liric în "Poemele luminii" si "Pasii profetului", afirmatia nu se confirma si în volumele imediat urmatoare, dar este din nou valabila în postume.
Daca în volumele cuprinse între "In marea trecere" si "La curtile dorului" parea sa se instituie o incompatibilitate între transcendent si etern, pe de o parte, si iubire, pe de alta parte, în ultima perioada de creatie asistam la repunerea în drepturi a erosului. "Moarte — ades", iubirea devine acum si "ades — un leac al mortii" (Catrenele dragostei). Acestei ultime perioade îi apartine si ciclul cu tematica predominant erotica, intitulat "Cântecul focului", din care face parte poezia "Cântecul spicelor".
Asocierea iubirii cu moartea, întelegerea erosului ca principiu universal, încercarea de a pune în acord materia cu spiritul, terestrul cu celestul sunt trasaturi ale liricii ultimei perioade, care fuzioneaza, în aceasta poezie, într-o imagine de o mare forta si originalitate.
Titlul este el însusi ambiguu, putând fi interpretat, mai întâi, ca o lauda adusa spicelor, dar si raportat la "vorba" pe care si-o trec spicele ca pe un cântec de ele însele înaltat iubirii, ca principiu universal.
Discursul poetic este marcat de plasarea simetrica a spicelor" în text: primul vas al fiecarei strofe, primul cuvânt din strofa întâi, înaintea cezurii din primul vers al strofei a doua si la sfârsitul ultimei strofe.
Ca iubirea este un principiu actionând nu numai la scara umanului, ci si la cea a întregului univers o sugereaza antropomorfizarea vegetalului. In acest sens trebuie înteleasa si personificarea, în jurul careia se organizeaza întregul text, care nu este o simpla figura de stil, ci transferul unor însusiri ale omului asupra vegetalului.
In prima strofa, antepunerea circumstantialului "de dor" fata de verbul pe care-l determina ("de dor senfioara") marcheaza suplimentar cuvântul centru al întregului text: "dorul". Verbul "se înfioara" guverneaza însa doua circumstantiale (\"de dor" si "de moarte"). Dislocarea acestora, prin interpunerea verbului, are drept efect ambigui/arca sintagmei "de moarte", dorul erotic devenind simultan si un dor de moarte.
Relatia dintre spice si luna e, în versurile: "Ca fetele cata, cu parul de aur, / la zeul din zare", de natura erotica. Se infiltreaza în aceste versuri o sugestie mitica, amintind creatia folclorica, unde motivul iubirii imposibile, între fiinte apartinând unor lumi diferite, e foarte frecvent. Determinantul "cu parul de aur", dincolo de personificare si de stergerea diferentei dintre uman si vegetal, apare aici într-o pozitie privilegiata, sugerând o apropiere între vegetal si celest: aurie este si culoarea lunii. Aliteratia "la zeul din zare", cuprinsa în versul ultim, aduce o muzica astrala, un fosnet metalic, corespunzând freamatului înfiorarii în lanuri.
In a doua strofa, Blaga valorifica o metafora banalizata prin uz, "secera lunii", conferindu-i o semnificatie care depaseste simpla asemanare între astru si unealta agricola introducând si ideea ca luna ar fi, din perspectiva spicelor, o unealta a mortii. Dar, de vreme ce înca din primul vers dorul erotic si moartea puteau fi asociate, perceperea lunii ca unealta a mortii îi confera de pe acum si conotatii erotice.
Daca în prima strofa comparatia dintre spice si fete, construita cu ajutorul adverbului "ca": spicele "ca fetele cata", mai pastreaza înca o distanta între uman si vegetal, aceasta distanta este anulata în strofa a doua, unde metafora "fete-n vapaie" le echivaleaza întru totul. Spicele nu mai sunt asemenea fetelor, ci sunt chiar fete.
In întregime, aceasta strofa se remarca printr-o anumita senzualitate. O sugereaza nu doar "vapaie", ci si ispita închisa în întrebarea ce da glas regretului dupa o irealizabila împlinire în planul simturilor: |"Cum ar putea sa ne taie / pe la genunchi, sa ne culce pe spate, în arderea vântului ?". Senzualitatea, ca si alta data la Blaga, nu exclude puritatea trairii, caci arderea consuma si purifica materia. Aici, imposibilitatea desavârsirii actului erotic traduce o durere mult mai profunda, cu o semnificatie metafizica. O genereaza constiinta neputintei unei comuniuni plenare între lumea materiei si cea a spiritului, lumina selenara fiind la Blaga asociata mai ales spiritului (T. Vianu). Astfel, imaterialei seceri de lumina a astrului i se opune "fierul pamântului", parând a lasa sa se înteleaga ca tot ceea ce apartine terestrului sta definitiv sub semnul acestuia, fara a-si putea, vreodata, depasi conditia: "Aceasta-i tristetea cea mare-a spicelor / ca nu sunt taiate de luna". Plasat în finalul întregului text, verbul "a apune", care numeste metaforic moartea spicelor, le confera, totodata, un destin astral.
Cele trei strofe marcheaza trei momente esentiale ale discursului poetic. Versurile cu rima încrucisata, feminina, cu masura inegala, alternanta ritmurilor amfibrahic si dactilic sustin eufonic ideea poetica.
|
|
