|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU, FIU AL FAPTEI NU SUNT, LUCIAN BLAGA
COMENTARIU, FIU AL FAPTEI NU SUNT, LUCIAN BLAGA
Comentariu "Fiu al faptei nu sunt" referat de Lucian Blaga
Fara ele numar sunteti fii ai faptei/ pretutindeni pe drumuri, subt cer si prin case./ Numai eu stau aici fara folos, nemernic,/ bun doar de-nnecat în ape./Totusi astept, de mult tot astept/vreun trecator atotbun si-atotdrept ca sa-i spun:/ O, nu-ti întoarce privirea./O, nu-mi osandi nemiscarea./Cresc între voi, ci umbrit de mainile mele/misticul rod se rotunjeste în alta parte./Nu ma blestemati, nu ma blestemati!/ Prieten al adancului,/tovaras al linistei/joc peste fapte./ Cateodata prin fluier de os stramosesc/ma trimit în chip de cantec spre moarte./Intrebator fratele ma priveste,/ mirata ma-ntampina sora,/ dar încolacit la picioarele mele/ m-asculta si ma pricepe prea bine/ sarpele cel cu ochii de-a pururi deschisi/ spre-ntelepciunea de dincolo.
Poezia "Fiu al faptei nu sunt", face parte din volumul "In marea trecere", aparut in 1924, la Editura "Radio" din Cluj. In aceasta poezie refuzul faptei exprima refuzul "marii treceri", care în poeziile anterioare era acceptata provizoriu, ca integrare în destinul anonim. Ideea de fapta este asociata cu "numar", "trecatori", "drumuri", conditii pe care de data aceasta poetul le respinge, izolat in zbaterea sa cauzata de constiinta disolutiei sensului ("Numai eu stau aici fara folos, nemernic bun doar de-nnecat în ape"). Poetul încearca sa-si justifice siesi si colectivitatii lipsa de participare la fapta si propria conditie de creator, vazandu-se în ipostaza vag sugerata a insului nefolositor celorlalti. Pacala, pe care satul obisnuia sa-l înnece. Pe de alta parte, apele simbolizeaza întotdeauna lipsa închegarii unui sens constructiv. Ideea apare si în poezia "Pe ape", unde poetul se vede în ipostaza stramosului biblic Noe, cautand zadarnic un Ararat, un sens pozitiv: "In mare ramane muntele Ararat, / de-a pururi fund de ape,/ tot mai adinc,/ tot mai pierdut/ fund de ape".
Discursul poetic este si aici un dialog cu "trecatorul" (cititor si semen), fata de care poetul nutreste sentimentul culpei si care este implorat sa justifice si el prin co-participare drama individuala a poetului. Rodul poetic este misterios, ascuns ("Misticul rod se rotunjeste în alta parte"), ostil faptei; prin el poetul spera sa se opuna trecerii, sa o amageasca precum stramosul sau mioritic: "Cate-odata prin fluier de os stramosesc/ ma trimit in chip de cantec spre moarte:". Cantecul apare deci ca un substitut al propriei fapturi: poetul il destina mortii, crutandu-se pe sine (si odata cu sine pe semeni), fara ca prin aceasta ' constiinta tragica sa scada. O întelegere inversa a lucrurilor, o logica a altui târam (cel poetic, nu cel al "faptei" obisnuite) guverneaza atitudinea poetului, singularizat intre semenii sai. Sarpele devotat (vezi finalul poeziei) devine simbol al revoltei ascunse, al constiintei framantate de o alta "întelepciune" decat cea lumeasca, practica. Poetul îsi asociaza întru înstrainare ca posibili martori "fratele" si "sora" care apar aici în mod tot atat de misterios ca si în poeziile lui Trakl analizate magistral de Heidegger.
|
|
