|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU, INTALNIREA CU HIROSIMA EUGEN JEBELEANU
COMENTARIU, INTALNIREA CU HIROSIMA EUGEN JEBELEANU
Comentariui "Intalnirea cu Hirosima" referat de Eugen Jebeleanu
lui Kaoru Yasui
Pamant, pamant tacut./Tacuta,/cu pielea parjolita, cu statura goala,/iertare, Hiroshima .../Iertare pentru fiecare pas/ ce-atinge-o rana, rupe-o cicatrice . ../Iertare pentru fiece privire,/ce — chiar de-i mangaioasa — doare .../Iertare pentru fiece cuvant/ce tulbura vazduhu-n care-ti cauti/copiii,/ noroadele de prunci pe veci pierduti,/Mormant/inexistent. .. Vant.. . vant.. . vant. .. vant. . .
Si glasul lor, acum încet sunand,/ din zi în zi mai stins,/ numai în amintire .. ./ O, cimitire/inexistente ... inexistente ... De vrei sa plîngi, sa nu poti strînge-n brate/ macar o urna, un mormant macar .../Unde ti-s pruncii, Hiroshima? Poate/în oceanul/de-argint nepasator. ../Poate-n cavoul infinit/al cerului.. ./Sau, poate, chiar pe-acest pamant/pe care-l calc ... [. . . ]
Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teama .../ Fiece palma de pamant/ ascunde-un catafalc . . ./ Parc-a strigat pamantul calcat de mine: — Mama! . ..
Oh, aripi da-mi, vazduhule de smalt,/ sa fiu usor ca tine, sa ma-nalt,/ sa nu ating cu pasul nici o rana,/ sa taie-aripa-mi cerul, îngereste . . .
.. . Dar, scaparand din miile-i de rani,/ se-apropie de mine Hiroshima,/ se-apropie si se înclina lin /si-mi face semn:
—Pofteste, prietene, si vezi ce-a fost, ce e, si povesteste . . .
Structurat dramatic, dar profund liric în substanta, "Surasul Hiroshimei" se deschide cu un prolog care are rostul de a pune derularea evenimentelor din preziua, din ziua si din momentele imediat ulterioare exploziei atomice, sub semnul unui deznodamant cunoscut, ceea ce sporeste dramatismul fiecarui episod. Citim sau ascultam în continuare secventele poemului fara a ne putea sustrage acestei imagini a unui oras bantuit de vaierul chinuitor al amintirii, acestui destin tragic catre care se precipita umbre umane ce se agita prin viata si prin somn, trecand o clipa prin zarea cuvantului. Poemul introductiv se refera, în acelasi timp, la calatoria poetului în Japonia si la vizita la locul sinistrului, de unde aspectul de reportaj liric.
De la început lirismul se vadeste a fi unul de reprezentari plastice ale simtamintelor si ideilor. Poetul cauta, ca sa zicem asa, "cuvantul ce exprima adevarul" sentimentelor sale nascute în contact cu o realitate zguduitoare, pe care curgerea timpului n-a estompat-o. Acest aspect este demn de luat în consideratie cu atat mai mult cu cat, în ultimele decenii, poezia moderna se arata preocupata nu atat de reprezentarile plastice, cat de procesul constituirii lor, nu de actul poeziei, cat de poezia ca act, tragandu-si substanta din sine, asemenea unui barbian Nastratin cu dintii-nfipti în propria-i pulpa. Observatia de mai sus este pur tehnica, ea nu include, cum e si normal, intentii axiologice, nici optiuni stilistice. E o constatare ce cauta sa identifice un mod poetic între altele. Oricum, se poate spune ca militantismul poeziei lui Eugen Jebeleanu îsi trage seva si din preocuparea sa pentru poezia ca act de constiinta, nu ca act de constituire a constiintei în semn.
Revenind la text, ar fi de revelat simtamantul de cutremurare al poetului, tradus în imagini vizuale, precumpanitor antropomorfice, bazate pe forta plastica a epitetului. Chiar epitetele care nu sunt propriu-zis vizuale ("tacut", "tacuta") capata, în context, o plasticitate specifica: "Pamant, pamant tacut, / Tacuta, / cu pielea pîrjo-lita, cu statura goala, / iertare Hiroshima". Prologul se structureaza în continuare pe un sir de imagini constituite într-o sugestiva opozitie viata-moarte (viata-neant). Viata este asociata însa cu durerea si ia chipul matern al unui oras plin de cicatricile înca nevindecate ale suferintei, un oras care-si cauta copiii într-un mausoleu de vant, în "cavoul infinit al cerului". Imaginea ("iertare pentru fiece cuvant / ce tulbura vazduhu-n care-ti cauti / copiii, / noroadele de prunci pe veci pierduti. / Mormant / inexistent ... Vant. . . vant. . . vant. .. vant.. ."), bazata po apropieri paradoxale ce traduc o realitate ireala (irealizita — "mormant inexistent") si pe repetitia obsedanta, în ton de lamentatie, este cu atat mai miscatoare cu cat se stie ca în clipa exploziei numerosi locuitori ai orasului au fost pur si simplu vitrificati ori pulverizati, au devenit un abur transparent, adevarate papadii de vant resorbite în imensa ciuperca atomica. Astfel, unele dintre expresiile poetului, în aparenta metafore sau hiperbole, sunt de fapt extraordinare modalitati plastice (folosite de un reporter coplesit de evidenta uluitoare) prin care se exprima o realitate ce numai privita din perspectiva normalitatii pare ireala. Aceasta tehnica de reportaj apocaliptic va culmina în "Noaptea soarelui".
Celalalt pol, al mortii, se constituie din imagini ale impalpabilului ("mormant inexistent", "glasul.. . sunand numai în amintire", "cimitire inexistente", "cavoul infinit al cerului"), ori impresia mai larg exprimata ca pamantul e un catafalc ascuns si dureros. Reporterul e cutremurat de realitatea descoperita, e sensibilizat la maximum, patruns de cosmarul în care intra, rascolit de soaptele pamantului pe care paseste: "Parc-a strigat pamantul / calcat de mine: — Mama . . .". Aceasta imagine a maternitatii îndurerate, materializand un tragic sentiment ce va strabate poemul de la un capat la altul, se asociaza cu o enorma stare de culpabilitate resimtita de poet, care traieste cosmarul de a fi om si de a atinge cu pasul sau cu vorba rani nevindecabile: "Oh, aripi da-mi, vazduhule de smalt, / sa fiu usor ca tine, sa ma-nalt, / sa nu ating cu pasul nici o rana, / sa taie-aripa-mi cerul, îngereste. . .". Versul liber, acordat miscarii si intensitatii trairilor si descatusand totodata imaginile, este punctat de cateva sugestive rime (unele asonante), raspunzandu-si stins, uneori la distanta si punand în evidenta cuvinte cu puternica în- carcatura emotionala ("vant" - "sunand", "calc" "catafalc", "teama" - "mama", si chiar "îngereste"].
Finalul acestui puternic poem de început uzand de o personificare poate prea apasata si, prin aceasta mai putin expresiva, alegorica, se justifica totusi prin caracterul sau de prolog integrandu-se în structura larga a poemului ca moment declansator al unei teribile reconstituiri. Ampla "cantata tragica" (M. Petroveanu) începe asadar cu un tulburator acord iscat printr-o apasare puternica pe o enorma "claviatura neagra de bemoli" (VI. Stremu).
|
|
