|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU, MISTRETII ERAU BLANZI, STEFAN BANULESCU
COMENTARIU, MISTRETII ERAU BLANZI, STEFAN BANULESCU
Referat "Mistretii erau blânzi" comentariu de Stefan Banulescu
Stefan Banulescu e un evocator al satului din Câmpia Româna, ocolit de timp, pastrându-si atributele timpurilor primare: vigoarea, gigantismul, miturile, riturile, practicile magice. Aici, în universul câmpiei, iarba ajunge pâna la umeri, pamântul e plin de prepelite, roua tine pâna la amiaza, albinele îsi fac stup în crapaturile de la stâlpii portitelor, iar apele, la vremea dezghetului, se revarsa spectaculos, ca-n epocile mitice. Taranul lui Stefan Banulescu se defineste prin vitalitate barbara, comportament ritual, arhetipal, sete de viata, solidaritate si o usoara nota visatoare (Dropia).
Proza lui Stefan Banulescu, noua, suprem valoroasa, a stârnit de la început senzatie. Pierre de Boisdeffre, renumitul istoric si critic literar francez, vede în Stefan Banulescu un candidat la premiul Nobel.
Noutatea nu provine atât din substanta, temele fiind vechi, uneori banale, ci din subtilitatea tehnicii narative. Incadrându-se în formula realismului mitologic, magic si hieratic,proza lui Stefan Banulescu se defineste, în cadrul acestei formule narative, prin fantasticul de factura baladescâ, prin sugestie si senzational. Jocul dintre real si fantastic aminteste de Caragiale sau Gogol. Naratiunea se sprijina pe juxtapunere de tablouri conform tehnicii montajului. Personaje abia conturate, fantomatice, caracterul alegoric al întâmplarilor si atmosfera misterioasa creeaza impresia unei proze antiepice. St.Banulescu este un prozator care costruieste misterul cu luciditate.
Nuvela "Mistretii erau blânzi", cuprinsa în volumul "Iarna barbatilor", aparuta în anul 1965, volum care a stârnit aprecierile elogioase, ale criticii literare, prezinta comportamentul taranesc în timpul unui diluviu apocaliptic. Violenta conflictului si grandoarea imaginilor, caracterul alegoric al naratiunii si stilul elaborat si metaforic confera textului originalitate.
La baza excelentei nuvele se afla un episod real, relatat într-unul dintre reportajele autorului. Unui pescar i-a murit un copil. Nu avea unde sa-l îngroape. Cu cazmaua nu poti sapa mormânt în apa. Iar în dunele de nisip dinapoia satului, daca l-ar fi îngropat, furtunile l-ar fi descoperit. I-a îngaduit învatatorul sa-l îngroape în curtea scolii, caci curtea era înalta. I-a îngaduit fiindca era un copil care învata bine la scoala, întâmplarea pune problema raportului dintre om si cosmos, evidentiindu-se ideea ca, în spatiul Deltei, universul advers, cu furtuni apocaliptice, e învins prin solidaritatea colectivitatii rustice, dar si prin conservatorismul unei lumi care se misca în tiparele unei ritualitati milenare.
Actiunea nuvelei se petrece într-un sat din Delta, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, la sfârsitul iernii, când, odata cu dezghetul, apele Dunarii navalesc apocaliptic. Unui pescar, Condrat, acum, îi moare copilul. Fiindca puhoaiele, în urma ploilor, acoperisera, ca în legenda biblica, întregul uscat, omul nu avea unde sa-si îngroape copilul. Refuzat de cumnatul Vlase, un bogatan, a carei curte înalta nu fusese înca înecata, Condrat se decide sa-si înmormânteze copilul undeva în padure, în pamânt uscat. Puhoaiele sunt primejdioase. Totusi, pescarul, dupa ce aseaza sicriul în barca, însotit de Fenia, femeia lui, si parintele Ichim, pleaca peste ape, în padure. Intr-o alta fragila ambarcatiune îi urmeaza lautarii Dache si Laliu, cu vioara si tambalul, ei trebuind dupa ritual sa cânte la groapa mortului. La un moment dat, într-o barca pescareasca, plutind deasupra apelor învolburate, apare si Vica, o fata atragatoare, întruchipare a frumusetii si vitalitatii elementare, a senzualitatii calde, alungata din sat de femei, care vedeau în aceasta fata frumoasa nu numai o rivala capabila sa tulbure mintile barbatilor, dar si o vinovata slujitoare a pacatului.
Condrat, mânându-si barca peste puhoaie, ajunge în padure. Dar padurea e înecata, apa ajungând pâna la înaltele coroane ale stejarilor. De coastele barcii se lovesc bucati de gheata si crengi rupte amestecate cu plavie. Condrat, tacut, prin vuietul furtunii, scoate barca din padure, îndreptându-se spre marginea satului, unde iesita din apa, se mai vedea o duna de nisip. Ajuns la marginea dunei, dupa ce-i masoara din ochi înaltimea care trecea de 6 m, sare din barca si începe sa urce coasia nisipului cu greu, alunecând pe nisipul instabil, muiat de ape, ajunge în vârful dunei unde începe sa sape mormântul. Dar nisipul, alunecos, se prabuseste mereu. Tensiunea creste în momentul în care Vica, alergând dintr-o parte în alta, înspaimântata, le arata zaporul, adica apele Dunarii iesite vijelios din matca. Zaporul smulge barca de la marginea dunei. Vica se arunca în apa si prinde funia barcii tinând ambarcatiunea pe loc. In sat, vitele înnebunite, scapate din tarcuri, pornesc salbaticite împotriva zaporului, moara de vânt se prabuseste, satenii navalesc înspaimântati la scoala, singurul loc mai înalt, iar pe valuri se vad venind înspaimântate vulpile. Condrat însa sapa mereu. Iata însa ca un grup de barbati, veniti din sat în ajutorul lui Condrat, îl ameninta ca Vica si domnisoara învatatoare au scos dusumelele de la cancelarie si au facut loc copilului acolo.
Punctul culminant care coincide cu deznodamântul, e reprezentat de sosirea mistretilor, care, în vuietul apocaliptic, plutind peste puhoaie, ajunsi lânga duna, se balacesc cu voluptate, fac tumbe comice, oferind celor aflati pe duna o lectie de vigoare, dârzenie si optimism. Impresionati, barbatii, în frunte cu Condrat, se pornira, în ciuda spectacolului apocaliptic al apelor, sa hohoteasca, glasurile lor imitând parca larma reconfortanta a turmei de mistreti.
Desi în nuvela se contureaza mai precis câteva personaje, Condrat, parintele Ichim, Fenia, Vica, totusi personajul principal este reprezentat de colectivitatea satului pescaresc ce se defineste prin vigoare barbara, solidaritate, optimism, cutezanta si ritualitate.
Avand in vedere ca imaginea din aceasta nuvela reprezinta simboluri polivalente, se pot distinge mai multe teme si motive: diluviul, moartea, raportul dintre om si cosmos, totemul, apocatastaza, ritualitatea s.a.m.d.
Consideram însa ca nuvela, în esenta ei, este o meditatie asupra satului, prozatorul evidentiind ideea ca satul pescaresc din Delta taieste în orizontul civilizatiei totemice, comportamentul oamenilor având ca model arhetipal mistretul blând, viguros si cutezator. Modelul mistretilor readuce satul, dupa un moment de criza, în tiparele traditionale ale îngaduintei, optimisului, solidaritatii, cutezantei, seninatatii si blândetii.
|
|
