|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU, ODA SIMPLISIMEI FLORI, LUCIAN BLAGA
COMENTARIU, ODA SIMPLISIMEI FLORI, LUCIAN BLAGA
Comentariu "Oda simplisimei flori" referat de Lucian Blaga
Papadie, ecumenica floare,/dupa a ta aurie ardoare/— pe nescrisele file —/ anul îsi hotaraste fericitele zile.
De un pean te-nvrednicesti/tu, neluata în seama, floare de rand./Samantâ sa faci pe pamant/e tot ce doresti. Alt gand nu porti./Dar înfloresti si asfintesti,/alcatuind o aureola de sfant.
Poezia de fata, publicata in "Orizont" ianuarie 1964, este tot o specie de oda, un pean, cum se si spune în textul ei; peanul era în antichitate un imn cantat pe mai multe voci, de obicei pentru implorarea zeului Apolo, caruia i se acorda ca epitet si denumirea de "Paionis"; Blaga este poate singurul poet din literatura noastra care cultiva aceasta specie lirica, fapt ce justifica din nou apropierea sa de retorica si poetica clasica, trecuta însa prin filtrul modernitatii. Intr-adevar, poetii europeni moderni s-au întors la specii mai vechi, ca "oda", "epoda", "ditirambul", "peanul" etc. Nietzsche compune o culegere intitulata "Dionysos Dithyramben". Poetul Blaga îsi adreseaza aici peanul nu unei zeitati, ci unei imagini modeste a lumii, "simplisima" floare de papadie, reproducere în mic a simbolului solar.
Epitetul de "ecumenica floare" se potriveste rostirii ceremonioase a poeziei encomiastice ; ecumenic înseamna la origine "investit cu autoritate ecleziastica pentru toate bisericile (oikoumenos — grec.); aici are însa întelesul de frumusete modesta din care se pot împartasi toti. Mirabila floare ("corola de minuni") prin care poetul rezuma imaginea lumii, se reduce aici la floarea de rand neluata în seama. Menirea ei nu mai e perpetuarea misterului, ci facerea semintei, lasarea unor urme în existenta, care sa fie palpabile, si sa perpetueze în esenta viata. Papadia întruchipeaza prin caracteristicile ei concrete ardoarea trairii, modestia, masurarea timpului (ea fiind un ceasornic si un calendar vegetal), împrastierea generoasa, divizarea si daruirea propriei fapturi.
Simbolul ca atare al florii, nu are un sens transcendental (precum avea "corola de minuni") si dat pentru totdeauna, ci el se întregeste in durata, în ciclul trairii, ca o "aureola de sfant", prin miscarea sau devenirea fapturii. Sensul este "înflorire" si "asfintire", doua miscari exprimate prin doua aspecte verbale, unul "incoativ" si unul "perfectiv". Timpul este cel care da sensul si el este redus aici la "ciclul vegetal", vazut de poet ca sacru (sa se observe diseminarea din ultimele versuri ale poeziei: "asfintesti / aureola de sfant).
|
|
