|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU, STELELOR, REFERAT, LUCIAN BLAGA
COMENTARIU, STELELOR, REFERAT, LUCIAN BLAGA
Comentariu "Stelelor" referat de Lucian Blaga
C-o mare de îndemnuri si de oarbe nazuinti/în mine/ ma-nchin luminii voastre stelelor,/si flacari de-adorare/î-mi ard în ochi, ca-n niste candele de jertfa./Fiori, ce vin din tara voastra, îmi saruta/cu buze reci de gheata trupul/si-nmarmurit va-ntreb:/spre care lumi va duceti si spre ce abisuri ?/Pribeag, cum sunt,/ma simt azi cel mai singuratic suflet/si strabatut de-avant alerg, dar nu stiu — unde./Un singur gand mi-e raza si putere:/o stelelor nici voi n-aveti/ în drumul vostru nici o tinta,/dar poate tocmai de aceea cuceriti nemarginirea!
Poezia "Stelelor", face parte din volumul "Poemele luminii", aparut in 1919, la Biroul de imprimate "Consanzeana" din Sibiu si ziarul "Glasul Bucovenei". Este prezenta si în aceasta poezie care închide volumul "Poemele luminii" setea de absolut, de integrare în destinul macrocosmic. Raspunsul în legatura cu valoarea destinului propriu este asteptat sa soseasca de la marile forte universale, aici de la astrii care brazdeaza cerul într-o vasta migratie catre o tinta necunoscuta. De remarcat ca ceea ce numim sete de absolut nu e la Blaga o nazuinta abstracta, contemplativa, ci setea de absolutul trairii, pe care poetul si-o potenteaza la maximum. El se avanta spre astri "c-o mare de îndemnuri si de oarbe nazuinti", ca si cum eul însusi ar fi una din acele stihii oarbe, nucleu de energie launtrica pornita sa se descatuseze. Iubirea si adorarea astrilor are în ea ceva combustie distrugatoare si de martiraj voit ("flacari, de-adorare / îmi ard în ochi, ca-n niste candele de jertfa", Recunoastem dinamismul expresionist, "clocotul" si arderea interioara, în care afectele sunt ridicate cu mult deasupra ratiunii. Cuvinte precum "clocot", "fierbe" "tumult", "eruptie", "revarsare", revin mereu în manifestele expresioniste, cu care desigur Blaga era la curent.
Energia interioara a subiectului depaseste cu mult pe aceea a obiectului exterior; pe cand poetul se consuma ca o flacara de jrtfa, din "lumea stelelor" strabat pana la el doar fiori de raceala: Fiori, ce vin din tara voastra, i-mi saruta/cu buze reci de gheata trupul". Eul se zbate între "alergare" si "înmarmurire", se simte "pribeag" si "singuratec suflet" într-o necontenita cautare a unei tinte. Dintr-o asemenea stare de zbucium al fiintei izvoraste, ca de obicei, întrebarea care rascoleste însesi temeliile gandului: "...spre care lumi va duceti si spre ce abisuri ?", iar raspunsul este dat tot de poet: "o stelelor nici voi n-aveti / în drumul vostru nici o tinta, / dar poate tocmai de aceea cuceriti nemarginirea!" Raspunsul securizant, care ajuta fiinta sa nu se alieneze, este dat din interior; este desigur un raspuns valabil în plan poetic, o solutie umana si subiectiva la raceala imensa a cosmosului, ca si în "Miorita", unde omul gaseste în sine vointa de a converti sensurile tragice ale mortii într-o superba alegorie — metafora.
Razbate aici ceva din asa-numita "vointa de arta" (expresia apartine lui Alois Riegl) tipic expresionista, vointa de a trai într-un spatiu mai putin alienant, acela al poeziei. Trasaturile tipice ale curentului amintit gasesc în constiinta poetica blagiana un teren prielnic de afirmare, ele fiind asimilate si adaptate fondului nostru poetic folcloric deschis revalorificarii moderne.
Intr-o poezie ca cea de mai sus avem un punct de maxima al intensitatii trairii poetice, care se exprima sub forma expresionista de "avant", "oarbe nazuinti", ca si în "Vreau sa joc". Daca în aceasta din urma elanul era totusi tineresc si optimist, omul avand presentimentul existentei divinitatii în propriul trup, dincoace, în poezia "Stelelor", avantul se transforma într-un fel de înmarmurire tragica a fiintei, lasand sa se ghiceasca o suferinta fara leac. Cheltuirea, mistuirea fortelor launtrice, apare ca singura garantie a "nemarginirii". Jubilarea euforica se transforma în neputinta, fara ca setea de absolutul trairii sa scada. O oboseala a fiintei, care a fost prea mult timp tinuta la acest înalt nivel de încordare, se banuieste înca de pe acum si poetul va afirma în volumul urmator — "Pasii profetului" — ca e "obosit de prea mult suflet". Un abandon al eului istovit se presimte da asemenea prin strigatul de invocare adresat astrilor: "O, stelelor"; acest "O!" de admiratie absoluta, de adorare, este exclamatia în care se exteriorizeaza sufletul expresionist.
Sub diferite forme si în diferite contexte il întîlnim si în restul volumului "Poemele luminii": "O, vreau sa joc", "O, cine stie..." ("Gorunul"), "O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu / mai mare" ("Nu-mi presimti ?"), "O, voi ajunge, voi ajunge / vreodat' pe malul / acelei mari pe care azi / o simt — dar nu o vad ?" ("Scoica"), "O, cati ghimpi, cati ghimpi aveai ("Ghimpii"), "O, inima !" ("Inima") etc. Acest "O !" este strigatul tipic expresionist, care exprima actul revelarii de "mistere" ale marii "corole de minuni" a lumii, revelatii niciodata totale, facand sa sa cutremure sufletul care nu-si astampara setea de absolut. De cele mai multe ori revelatia e negativa; frumusetea ascunde "ghimpi", "lumina" este "izvor de întuneric", linistea prevesteste încoltirea unor întrebari nelinistitoare. Este modul poetic de a trai "întru mister si revelare" despre care Blaga vorbeste ca filosof în trilogiile sale. Poezia blagiana propune un mod de a fiinta, de a exista în lume, de situare umana, mereu tragica, mereu revelatoare, situare care de fapt este aceea a artei dintotdeauna, cu un corolar profund umanist, la modul modern.
Strigatul expresionist este asociat cu vocative cu valoare de invocatie a unor fiinte si obiecte, adica a unor elemente devenite axe universale: "minunato", "pamantule", "gorunule din margine de codru", "suflete", "frumoase mani", "copilo", "sfanto", "frumoaso", "lumina mea", "stelelor" etc. Toate acestea alcatuiesc un actant liric caruia poetul i se adreseaza la persoana a II-a, sintetizand de fapt propriul eu launtric, umbrit, obscurizat si dublat mereu cu afectul.
In poezia blagiana prinde fiinta, cum am mai aratat, un "eu-altul", aflat într-un spatiu de tranzitie în care eul expresionist ia contact cu lumea, un spatiu care apartine deopotriva eului propriu-zis (subiectului liric), dar si cosmosului (obiectului). Potentarea afectului are ca scop largirea acestui eu tranzitoriu pîna la suprapunerea totala peste fiinta unrversala. De aceea, în poezia blagiana sunt posibile trairi ca aceasta: "Tristeti nedeslusite-mi vin, dai toata / durerea, / ce-o simt, n-o simt, în mine, / în inima, / în piept, / ci-n picurii de ploaie care curg. / Si altoita de fiinta mea imensa lume / cu toamna si cu seara ei / ma doare ca o rana".
|
|
