|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU, VARA SFANTULUI MIHAI, LUCIAN BLAGA
COMENTARIU, VARA SFANTULUI MIHAI, LUCIAN BLAGA
Comentariu "Vara Sfantului Mihai" referat, Lucian Blaga
Iubito-mbogateste-ti cîntaretul,/ muta-mi cu mana ta în suflet lacul,/ si ce mai vezi, vapaia si înghetul,/ dumbrava, cerbii, trestia si veacul.
Cum stam în fata toamnei, muti,/ sporeste-mi inima c-o ardere, c-un gand,/ Solar e tâlcul ce tu stii oricand/ atator lucruri sa-mprumuti.
O, lumea, daca nu-i o amagire,/ ne este un senin vesmant/ Ca esti cuvant, ca esti pamant,/ nu te dezbraci de ea nicicand.
O, lumea e albastra haina/ în care ne cuprindem, stransi în taina,/ ca vara sangelui sa nu se piarda,/ ca vraja basmului mereu sa arda.
Poemele cuprinse în volumul aparut postum '"Poezii, 1962. cu cele trei cicluri: "Mirabila samanta", "Vara de noiembrie", "Stihuitorul") reprezinta în esenta o regandire si repunere în proces a problemelor si temelor poetice mai vechi, vazute acum din unghiul creatiei constiente si orientare catre o valorizare voit pozitiva. Erosul (care este "tema" centrala a întregului ciclu "Vara de noiembrie", devenit în "Opere", 2, 1974, "Cantecul focului") era întotdeauna la Blaga înteles ca o suprema cale de cunoastere, ca legatura afectiva a poetului cu lumea, înca de la primele poeme, unde se proclama: "caci eu iubesc i si flori si ochi si buze si morminte".
Noutatea si originalitatea poeziei erotice din ciclul de fata consta în ipostaza pe care erosul o împrumuta aici, ca iubire de maturitate, traita dupa dramatica descoperire a "treptelor", dupa parcurgerea unui îndelung avatar în traire si poezie. Nu mai este vorba de iubirea juvenila, de impulsul instinctiv al afectelor catre miracolul lumii, de acel eros fara obiect, la urma urmei, ci de o iubire sublimata de experienta si varsta, bazata pe aprecierea înalta ce se da acum valorilor vietii umane, vazuta la modul simplu, fara inutila metafizica.
"Iubirea" abstracta exprimata în primele poeme era într-un anume sens devoratoare, aneantizanta, asociindu-se cu simboluri ca "flacara", "scanteie", "foc" mistuitor, desi se voia devotata misterului lumii. Se propune acum un altfel de sentiment, împacat si lumesc, trait în doi, deci împartasit, comunicat, spre deosebire de iubirea oarecum egocentrica de la început, atribuita doar "eu"-lui propriu si refuzata "altora". Miscarea afectiva îsi inverseaza sensul; poetul nu mai "întinde brate" catre lume (dupa expresia folosita de N. Iorga), ci accepta lumea asa cum aceasta i se daruie prin intermediul iubitei, lumea variata, plina, în care coexista simboluri ale binelui si raului: "muta-mi cu mîna ta în suflet lacul, / si ce mai vezi, vapaia si înghetul, /dumbrava, cerbii, trestia si veacul".
Lumea buna si rea, spatiala si temporala, cosmica si familiara, este acceptata acum ca valoare în sine, care nu trebuie dispretuita, ci asumata. Dincolo de bine si rau în ordinea cunoasterii, poetul e constient acum de existenta unui "tîlc" suprem, care le depaseste pe celelalte, fiind în esenta "solar", adica sinonim cu viata, cu fiinta. Sporirea spirituala este pusa in legatura cu sporirea acestei valori fundamentale; prin eros, ca temelie a vietii, se sporesc in mod firesc orizonturile cântarii: "Iubito-mbogâteste-ti cîntaretul", versul cu care înccepe poezia "Vara de noiembrie" devine un vers-motiv cardinal, un fel de inscriptie votara a întregului ciclu. Lumea, de atatea ori problematizata de poet, devine acum lumea ..vazutelor" (nu a "auzitelor", cum am observat în alte poeme mai vechi), adica a concretului, a bucuriilor terestre, care acum sunt ridicate la rangul înalt al împlinirilor spirituale: "O, lumea, daca nu-i o amagire, / Ne este un senin vesmant.
Metafora "lumii-vesmant". a "lumii-haina" se deosebeste fundamental de "nepatrunsul ascuns" "în adancimi de întuneric" : nu eros transcendental, care sporeste taina, întunericul, ci un eros uman înnobilat de acceptarea lumii ca dat imediat, ca vesmant "senin" (descifrat, plin de sens) al fiintei. O astfel de lume se revela prin tandemul iubita-cîntâret, alcatuind împreuna o entitate. Arderea este acum "gand" senin si nu problematizare; sporirea afectului, sporirea tineretii sangelui este strans legata de prezenta unui gand si a unui "talc solar". Demonismul trairii dionisiace din poezia de tinerete, devine aici ardere spiritualizata, supusa legitatii simple a existentei. Erotica biagiana de maturitate ocupa în lirica noastra aproape un loc singular nu atat prin realizarea estetica (de multe ori tributara liricii folclorizante), cît prin implicare: putini sunt poetii care au abordat aceasta latura a afectivitatii umane, angajandu-se într-o experienta atat de directa.
Poetul matur si îndragostit, uimit el însusi de aceasta "vara de noiembrie" care i se ofera ca un "har" in plus este miscator prin seriozitatea cu care face onorurile fericitei întîmplari, privite acum ca supremul "mister". Prin eros poetul descopera acum "lumea ca aspiratie concreta", unitatea profunda dintre obiectele realului si pornirile interioare; apa ca "sete", rodul ca "foame", lumea ca insatietate primordiala înscrisa în fiinta umana, asa cum apare într-o poezie din acelasi ciclu, intitulata "Inca odata!: "Nu-i apa sa astampere de-ajuns, / nu mi-e destul vieata, cartea. / lubire-as vrea, pierzare, jar, / cum voi simti odata moartea".
|
|
