|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU CAND STAPANUL NU-I ACASA, EMIL GARLEANU
COMENTARIU CAND STAPANUL NU-I ACASA, EMIL GARLEANU
Comentariu "Cand stapanul nu-i acasa" de Emil Garleanu
Si aceasta schita face parte, ca si "Gândâcelul", tot din volumul "Din lumea celor care nu cuvânta", "literatura de scurt-metraj alcatuind un mic bestiarum" (Const. Ciopraga).
De data aceasta, pe lânga duiosie, gratie si gingasie, un loc privilegiat îl ocupa umorul, schita fiind "o mica povestire amuzanta" (D. Micu) care are ca titlu o parte modificata a proverbului "Când pisica nu-i acasa, soarecii joaca pe masa". Numai ca, de data aceasta, protagonistii nu sunt, ca în proverb, numai soriceii, ci un soarece, o pisica si un câine, care, în lipsa stapânului, îsi disputa o bucata de cascaval de pe polita.
Primul care îsi face aparitia în "scena " este soricelul, care, atras de mirosul de brânza proaspata, "nu-si mai gasea locul". O data descoperit obiectul tentatiei, el, ca si gândacelul din schita cu acelasi titlu, planuieste cum sa-si atinga scopul de a ajunge pâna pe polita. Planul i se naruie, îndata ce se gândeste la motan: "Dar motanul? Ehei! La dânsul nu prea se gândise. Si, Doamne, multi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela".
Desigur ca motanul fusese si el atras de mirosul de cascaval care "îi sbârlise si lui mustatile", dar rezistase tentatiei urmarind "sa-l momeasca pe lacomul din gaura".
Imprudentul soricel îsi paraseste ascunzatoarea si este înhatat de motan, dar îsi face aparitia "Corbici", câinele, atras si el de mirosul ademenitor de cascaval. Speriat de latraturile înversunate ale catelului, pisoiul îsi gaseste refugiul în ocnita sobei parasindu-l pe soricel care, "mirat ca scapa, zapacit", "o sterge în gaura lui".
Apoi, ca într-un stop-cadru cinematografic, autorul ni-i prezinta pe "câtestrei dusmani" fata în fata cu obiectul tentatiei si al disputei — bucata de cascaval: "soarecele în gaura, motanul în ocnita si câinele în mijlocul odaii, se pândesc munciti de acelasi gând".
Aparitia stapânului restabileste ordinea, caci, de teama, actorii parasesc scena: "motanul se înghesuieste si mai în fund, iar câinele o sterge sub divan; numai soarecele, mic cum era, ramâne la locul lui".
Stapânul, obosit de munca si flamând, ia bucata de cascaval pe care o manânca cu pofta, spre dezolarea celor trei.
Continutul schitei este structurat cu mare precizie de autor. La început, în patru propozitii principale independente este fixat "decorul": "o odaie" linistita în care, pe o polita, o bucata de cascaval împrastie un miros ademenitor.
Secventa urmatoare ni-l prezinta pe soricel, atras de mirosul de brânza proaspata, cu gândurile si framântarile lui cum sa ajunga la cascaval, desi se teme de motan.
Trecerea la fragmentul urmator în care este înfatisata aparitia motanului se face printr-o propozitie exclamativa care vine sa confirme teama soricelului: "Cum sa nu-l pândeasca!", ca apoi interogatia "Dar ce se aude?" sa marcheze cea de-a treia secventa. Tot printr-un "dar" narativ se realizeaza si legatura cu finalul naratiunii: "Dar pasi apasati cutremura sala."
Si în aceasta schita se remarca unele dintre caracteristicile prozei lui Emil Gârleanu. In primul rând soricelul si pisica apar în ipostaza umanizata. Atras de mirosul de cascaval, soarecele gândeste, se întreaba (|"Sa iasa, sa nu iasa?" [...] "Unde-o fi? De unde-l vrajeste, din ce colt îl pofteste cu atâta staruinta la dânsa? A! Uite-o, colo pe farfurie" etc.), îsi face planuri ("Dar cum? Sa mearga mai întâi pe lânga perete pâna la divan. Asa, bun! Pe urma..."), se teme ("Dar motanul? Ehei! La dânsul nu prea se gândise si, Doamne multi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela"). La fel si pisoiul, în timp ce "se joaca" cu prada sa gândeste cu ciuda, dar si cu diabolica satisfactie: «Cascaval ti-a trebuit! Poftim cascaval! Doamne! Ce bun o sa-mi para mie dupa ce te-oi crantani»." In aceste fragmente se observa prezenta vorbirii directe, a constructiilor exclamative si interogative prin care se exteriorizeaza gândurile, atitudinea si zbuciumul micilor vietati, sau a interjectiilor ("a", "ehei", "ha" etc).
In al doilea rând, din nou, Emil Gârleanu se dovedeste un poet al necuvântatoarelor atunci când apeleaza la descriere. Bietului soricut i se zaresc "margelele ochilor", iar fiorosul motan are "ochii galbeni si luciosi ca sticla", "mustatile întoarse, subtiri si ascutite ca oasele de peste". Chiar daca "prozatorul nu exceleaza prin plasticitate", comparatiile prezente mai sus ("ca sticla", "ca oasele de peste"), au menirea de a individualiza trasaturile evidentiate.
Scenele confruntarii directe dintre motan si soarece pe de o parte, si dintre câinele "Corbici" si motan, pe de alta parte, pun în lumina arta narativa a scriitorului caracterizata prin dinamism, printr-un ritm alert, vioiciunea naratiunii fiind realizata prin folosirea verbelor de miscare la modul indicativ prezent, distribuite, de obicei, în propozitii principale: "apasa", "rasuceste", "lasa", "pune", "vine", "se opreste", "adulmeca", "se repede", "latra" etc. Daca aceste trasaturi ale scriiturii lui Gârleanu le gasim si în "Gândacelul", de data aceasta nota particulara a schitei "Când stapânul nu-i acasa" este umorul "care e unul duios, dizolvându-se în lirism" (C. Ciopraga) fie ca e vorba de gândurile soricelului, fie ca este prezentata perplexitatea celor trei "dusmani" în fata deznodamântului neasteptat.
Si aceasta opera literara evidentiaza adânca sensibilitate a scriitorului, manifestata prin modul de abordare a temei, prin atitudinea adoptata fata de aceasta lume a necuvântatoarelor, care are o viata aparte, cu problemele, cu bucuriile si cu dramele ei.
|
|
