|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU CAPRIOARA, REFERAT, EMIL GARLEANU
COMENTARIU CAPRIOARA, REFERAT, EMIL GARLEANU
Comentariu "Caprioara" de Emil Gârleanu
Lumea marunta a celor care nu cuvânta din opera lui Emil Gârleanu nu este numai o lume pitoreasca, de un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si plina de neliniste si întrebari, îsi are dramele ei mute, zguduitoare uneori.
In schita "Caprioara", Gârleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci caprioara, împinsa de sentimentul sau matern se jertfeste în locul iedului ei iubit.
Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste, edenice. Intr-un astfel de cadru, "pe muschiul gros, cald ca o blana a pamântului" se afla caprioara si iedul ei. Intr-o scena plina de tandrete, iedul "si-a întins capul cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui si cu ochii închisi se lasa dezmierdat. Caprioara îl linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa a iedului".
Acestei situatii initiale îi urmeaza cauza actiunii, caci linistea se tulbura când în sufletul de mama al caprioarei "încolteste un simtamânt staruitor de mila", fiindca, venind vremea întarcatului, trebuie sa se desparta de puiul ei.
Acest sentiment, acest gând si necesitatea împlinirii lui constituie mobilul desfasurarii actiunii care urmeaza. Imbarbatându-se, caprioara porneste împreuna cu iedul spre tarcurile unde vrea sa-l lase singur, convinsa ca "acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului si de iscusinta vânatorului". Pâna acolo mai erau însa de strabatut locuri primejdioase si în drumul lor caprioara pune la încercare puterile iedului, care face fata tuturor încercarilor.
In cale apare însa padurea întunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca aici se afla lupul. Presimtirea caprioarei devine fapt împlinit si observând "ochii lupului stralucind lacomi", ea se jertfeste pentru pui. Lupul, vazând prada mai mare, uita de ied si se repede la ea.
Prabusita în sânge, caprioara nu moare pâna ce puiul, înspaimântat, nu se topeste în adâncul padurii. Numai atunci ea "simte durerea, iar ochii i se turbura de apa mortii".
Astfel se consuma o drama zguduitoare din lumea celor care nu cuvânta, careia îi cade victima nevinovata caprioara. Ea apare într-o ipostaza umanizata, în postura unei mame iubitoare, afectuoase si grijulii. Ca orice mama, se zbuciuma ("în sufletul ei încolteste un sentiment staruitor de mila"), traieste durerea apropiatei despartiri ("Si cum se uita, cu ochii îndurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget înabusit de durere"), dar când este cazul se îmbarbateaza si îsi duce hotarârea pâna la capat. Ajungând în inima padurii întunecate "ca un iad" este prevazatoare, trecând cu grija din poiana în poiana. Instinctul matern o face sa presimta primejdia si atunci când nu mai exista alta solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului. Spiritul de sacrificiu izvoraste din profunzimea sentimentului dragostei materne, manifestat permanent, constant si duios.
Textul literar este o împletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura dintre cele doua moduri de expunere este asa de strânsa, încât nu se poate vorbi de pasaje descriptive si narative, întrucât în tesatura epica a scrierii sunt strecurate elemente descriptive ce sunt reliefate prin intermediul comparatiilor si al epitetelor. Aceasta caracteristica a textului se observa înca din primul fragment, când, înfatisând caprioara care îsi dezmiarda iedul, autorul foloseste epitetele "muschi gros, cald", "bot ... catifelat si umect, "blana moale, matasoasa" si comparatia "cald ca o blana".
Procedeul este folosit în tot textul, unde se mai întâlnesc epitetele fiinta frageda", "salturi îndraznete" "sarituri ametitoare", "behaind vesel", "hrube adânci", "inima întunecata", "straluceau lacomi", "zbieret adânc, sfâsietor" etc. si comparatiile "se opreste ca si cum ar mirosi genunea", "se avânta ca o sageata", "picioare subtiri ca niste lugere", "inima padurii întunecata ca un iad" s.a. prin care sunt punctate unele elemente de cadru sau stari sufletesti ori sunt caracterizate diferite actiuni relatate prin naratiune. Se remarca, de asemenea, lirismul covârsitor al textului, caci autorul reuseste sa-l faca partas pe cititor la drama consumata, sa-l implice direct, mai ales afectiv, atât prin pilda de iubire si de jertfa a caprioarei, cât si prin aducerea acestor aspecte în prim plan, reliefate prin folosirea verbelor la indicativ-prezent: "sta", "se lasa", "linge", "culca", "deschide", "îsi azvârle", "ramâne", "se topeste" etc.
Astfel "actiunea se desfasoara dinamic, într-o succesiune rapida de situatii", iar comunicarea sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un stil grav, sobru". (Teodor Vârgolici)
|
|
