|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU CELE DINTAI LECTURI, MIRCEA ELIADE
COMENTARIU CELE DINTAI LECTURI, MIRCEA ELIADE
Comentariu "Cele dintai lecturi" de Mircea Eliade
Mircea Eliade (1907-1986) este un savant de reputatie internationala, el fiind cunoscut ca istoric al religiilor în întreaga lume, dar activitatea sa îmbratiseaza si alte domenii. Astfel, de un interes deosebit se bucura proza sa, din care romane ca "Maitrey", "Huliganii", "Domnisoara Cristina", "Noaptea de Sânziene" sau nuvele precum "Sarpele", "La tiganci", "Pe strada Mântuleasa" s.a.m.d., au fost apreciate elogios de critica literara, care a remarcat originalitatea lor. Mircea Eliade s-a evidentiat si ca publicist si memorialist, scriind articole si studii pentru diferite reviste si ziare din tara sau strainatate înca din timpul studentiei, iar începând cu 1966 îi apar câteva scrieri memorialistice valoroase atât prin materialul documentar oferit cât si prin stilul lor: "Amintiri","I", "Mansarda" (1966), "Fragmente de jurnal" (1973), "Memorii", (1980), al doilea volum din "Jurnal" (1981). "Cele dintâi lecturi" face parte din "Memorii", acestea fiind scrieri în care autorul îsi aduce aminte de întâmplari traite de el însusi, cu mult timp în urma în perioada 1907-1937.
Mai întâi, scriitorul fixeaza timpul si spatiul desfasurarii întâmplarilor si durata acestora, precizând ca în 1912 tatal sau a fost mutat cu garnizoana la Cernavoda, unde a ramas doi ani. Aici, "între Dunare si dealurile caramizii calcinate, pe care cresteau macesi si flori marunte, cu petale palide, uscate", "în plin soare" se desfasoara câteva întâmplari ramase vii în amintire.
Prima amintire care staruie în mintea autorului este felul în care a învatat sa citeasca, rara a fi de la început entuziasmat, pâna ce a dat peste cartea de citire a fratelui sau Nicu. Abia acum descopera fascinatia lecturii fiind fermecat de parca ar fi descoperit "un joc nou", deoarece cartea îi dezvaluie lucruri necunoscute si nebanuite, îi formeaza un larg orizont de cunoastere, copilul fiind uluit si coplesit de vastitatea si misterele lucrurilor aflate.
Dezamagirea vine însa o data cu terminarea lecturii, pentru ca nu mai avea la îndemâna o a doua carte pe care s-o citeasca, întrucât cele vreo suta-doua de volume din biblioteca tatalui sau erau încuiate.
Mai mult decât atât, parintii îi interzic copilului sa citeasca romane sau nuvele, socotind ca depasesc puterea de întelegere si preocuparile adecvate si permise vârstei acestuia, îngaduite fiindu-i spre lectura doar Basmele lui Ispirescu, Amintirile si povestirile lui Creanga.
Este evocat apoi un episod care i-a întristat toata copilaria, petrecut atunci când intrase în clasa întâi primara. Invitat de tatal sau pentru a-l consulta asupra cartilor pe care copilul le-ar putea citi, învatatorul îl sfatuise sa nu-l lase sa citeasca prea mult, deoarece îi obosesc ochii, mai ales ca baiatul — asa cum constatase dascalul — era miop.
Acum interdictia devine totala, deoarece tatal nu-i permite citirea altor carti în afara de cele de scoala, chiar în timpul liber, si biblioteca ramânea mereu închisa. Astfel sursa lecturilor extrascolare "este secata". Desi anii aceia "au fost pierduti", însemnând un gol în acumularile copilului, acesta îsi potoleste setea de lectura citind pe ascuns — în fundul gradinii, în pod, în pivnita—tot ce-i cadea în mâna.
Fiind vorba de o scriere memorialistica, timpul si spatiul întâmplarilor sunt bine precizate ("în 1912", "la Cernavoda", "am ramas acolo doi ani"), scriitorul facând referiri si la oras si împrejurimi ("între Dunare si dealurile caramizii calcinate, pe care cresteau macesi si flori marunte, cu petale uscate"). Alteori, spatiul se restrânge la casa parinteasca unde se afla biblioteca "interzisa" sau la podul si pivnita casei unde copilul citea pe ascuns. In amintirea autorului timpul si spatiul întâmplarilor s-au pastrat cu exactitate, lumina amintirii penetrând întunericul anilor trecuti: "în amintirile mele, timpul acela se desfasoara în plin soare", facând aluzie si la climatul însorit si arid al Dobrogei. Intre desfasurarea propriu-zisa a întâmplarilor si rememorarea acestora exista o distanta în timp si de aceea majoritatea verbelor sunt folosite la timpul trecut: "a fost mutat", "am ramas", "învatasem", "se pareau", "se îngaduise", "intrasem" etc. Timpul prezent este utilizat atunci când scriitorul insista asupra unei întâmplari care l-a impresionat profund si pe care doreste s-o aduca în prim plan: "... timpul acela se desfasoara în plin soare", "rasfoind un volum de N. Iorga —îl vad si acum...".
Relatarea întâmplarilor se face la persoana I, dovada fiind forma pronumelor personale si a verbelor folosite la aceasta persoana, si memorialistul se implica afectiv, exprimându-si atât entuziasmul determinat de experienta neobisnuita, de fascinatia lecturii ("eram fermecat", "ma uluiau", "ma copleseau"), cât si tristetea, atunci când lectura îi este interzisa („mi-a întristat toata copilaria", "a însemnat o adevarata catastrofa").
Evocând întâmplarile copilariei, scriitorul creioneaza si chipul unor personaje — al tatalui sau si al învatatorului. Desi om cu carte ("aveam vreo suta-doua de volume frumos legate în piele"), tatal scriitorului manifesta o ciudata retinere în a-i oferi copilului placerea lecturii, considerând ca "romanele" nu sunt indicate pentru vârsta lui. Mai mult decât atât, grija paterna devine exagerata, iar interdictia totala, atunci când afla ca baiatul este miop. Invatatorul stie sa aprecieze valoarea cartilor ("parea entuziasmat de carti"), iar ca dascal îi studiaza atent pe copii pentru a constata trasaturile personalitatii lor, calitatile si defectele. Parerea lui de a nu-l lasa pe baiat sa citeasca prea mult îl frustreaza pe acesta de placerea lecturii, caci tatal, exagerând, nu-i mai da voie sa citeasca nimic în timpul liber, în afara de cartile de scoala. Reactia copilului însetat de cunoastere fata de interdictia tatalui este fireasca, potolindu-si setea de lectura la întâmplare, citind pe ascuns ce-i cadea în mâna, aceasta însemnând diversificarea universului lecturii, atât de folositoare savantului de mai târziu.
Tonul relatarii evenimentelor este sobru, dar nu rece, memorialistul fiind preocupat deopotriva de exactitate, dar si de efectul întâmplarilor asupra psihologiei copilul de odinioara. In concordanta cu tonul relatarii este vocabularul folosit, caracterizat prin exactitatea termenilor, multe dintre cuvinte fiind neologisme: "garnizoana", "calcinat", "a coplesi", "vastitate", "miop", "sursa", "entuziasmat" etc.
Rareori, unele cuvinte sunt întrebuintate cu sensul lor figurat pentru a evidentia un detaliu sau o stare sufleteasca: "dealurile caramizii, calcinate", petale palide", "as fi descoperit un joc nou", "sursa lecturii fusese secata".
Autorul, relatând aceste întâmplari, îl introduce si pe cititor în lumea miraculoasa a cartilor si îl face partas la bucuriile si la tristetile sale, retraind împreuna câteva clipe ale copilariei.
|
|
