|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU DE MANA CU MARELE ORB, LUCIAN BLAGA
COMENTARIU DE MANA CU MARELE ORB, LUCIAN BLAGA
Comentariu "De mana cu marele orb" referat de Lucian Blaga
Il duc da mana prin paduri./ Prin tara lasam în urma noastra ghicitori./ Din cand in cand ne odihnim în drum./ Din vanata si mocirloasa iarba/ melci jilavi i se urca-n barba. Zic: Tata, mersul sorilor e bun./El tace — pentru ca-i e frica de cuvinte./El tace — fiindca orice vorba la el se schimba-n fapta. Sub bolta aspra de stejar/tantari ii fac o aureola peste cap./Si iar plecam./De ce a tresarit?/Tata orb, fii linistit, în jur nu e nimic./Doar sus o stea/de cerul ei c-o lacrima de aur se desparte. Subt frunze mergem mai departe, tot mai departe/Dihanii negre/ne adulmeca din urma/ si blande manca târna/ unde am calcat si unde-am stat.
Poezia "De mana cu marele orb", face parte din volumul "In marea trecere", aparut in 1924, la Editura "Radio" din Cluj. In aceasta poezie, universul descoperit, cel al împaratiei vegetale din vremea începuturilor, pare si el atins iremediabil de boala sfarsitului, ce-i drept, mai încet, întretinand înca iluzia contopirii cu vesnicia. Trecerea prin el, "de mana cu marele Orb" e departe de a vindeca nelinistile metafizice. Marele Orb însusi, nu mai e cel pe care "natura îl adapa" (Pan), ci o divinitate mutilata, un fel de Oedip care trebuie purtat de mana si asigurat ca propria-i creatie este "buna": "Zic: Tata, mersul sorilor e bun". Ceea ce Orbul nu trebuie sa vada e schimbarea lumii pe care el nu o mai stie si care a intrat în ciclul destramarii, fapt anuntat clar prin caderea unui astru : "Doar sus o stea / de cerul ei c-o lacrima de aur se desparte". Steaua cazatoare anunta pieirea si stingerea universala, "orbirea" lumii; în urma celor doi, a divinitatii si a poetului |"ramân în urma ghicitori" adica întrebari fara raspuns, taine nedezlegate. Trecerea divinitatii va mai putea oare sa reanvie acest univers scazut?
Marele Orb, blajin în aparenta, este în subtext simbolul unei divinitati bolnave, un zeu aflat în "amurg" (acel Gotterdamerung) care seamana în urma sa moarte, nu viata, dar fara s-o stie: "Dihanii negre / ne adulmeca din urma / si blande manca tarna / unde am calcat si unde-am stat." Faptura nu mai ramane întiparita în urme de lut — nici pasii divinitatii, nici ai "profetului-poet" nu-si mai lasa pecetea în tarana; dihanii apocaliptice (posibil semnele, conventionalizarea actului poetic) devora ceea ce ramane din faptura ca trup viu ("tarina" fiind simbolul trupului pieritor).
Marele orb tace cuprins de sentimentul fricii, constient ca logosul creator întruchipeaza moartea, o grabeste, deoarece si-a secatuit de mult valentele vitale. Fapta-logos nu ar face decat sa grabeasca un sfarsit si asa implacabil. Sentimentul unei suspiciuni fara remediu cuprinde regnurile care nu mai încap în timpul lor metafizic cautandu-si o alta identitate. "Semnele" prin care se "lectureaza acelasi univers au toate un sens negativ, facut vizibil abia acum, odata cu schimbarea sistemului de lectura. Raporturile eului poetic cu lumea s-au radicalizat brusc.
|
|
