|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU DOMNU TRANDAFIR, MIHAIL SADOVEANU
COMENTARIU DOMNU TRANDAFIR, MIHAIL SADOVEANU
Comentariu "Domnu Trandafir" rezumat de Mihail Sadoveanu
Apartinând aceluiasi spatiu spiritual al geografiei noastre literare ca si ilustrii sai înaintasi Ioan Neculce, Vasile Alecsandri, Ion Creanga si Minai Eminescu, Mihail Sadoveanu avea sa îmbogateasca literatura româna cu adevarate capodopere care pun în evidenta trasaturile unui întreg popor, trecutul sau de lupta, suferintele si "durerile lui înabusite", pitorescul plaiurilor românesti sau frumusetea morala a oamenilor locuitori pe aceste meleaguri.
Fire sensibila, vibrând profund si statornic la tot ceea ce i-a marcat existenta, Sadoveanu evoca în operele sale, ca si Vasile Alecsandri, Ion Creanga sau Costache Negruzzi, chipul celor care i-au luminat copilaria, între acestia aflându-se si Mihai Busuioc, fostul sau învatator. Acesta devine "domnu Trandafir" în opera cu acelasi titlu, publicata mai întâi în revista "Albina" (1905) si apoi în volumul "La noi în Viisoara" (Scrisori trimise de un prieten pribeag) aparut în 1907.
In aceasta opera literara, Sadoveanu imortalizeaza chipul dascalului sau pe care îl evoca aducând în prezent, din negura uitarii, icoana neestompata de vreme a domnului Trandafir.
Scrierea are caracter de amintire, autorul însusi marturisind ca "au ramas vii pentru sufletul meu întâmplarile copilariei, întâmplarile luminoase ale copilariei asa de îndepartate", iar evocarea este conceputa în stilul epistolar, ca o scrisoare catre un prieten caruia i se destainuie vorbindu-i despre tot ce i-a fost drag: "Acolo multe lucruri s-au petrecut, prietene, si, de acolo pornind, simt ca iar ma cuprinde înduiosarea si iar am sa-ti vorbesc si în aceasta scrisoare de domnu Trandafir".
Atât din titlu, cât si din aceasta emotionanta marturisire se desprind esenta si scopul evocarii, precum si tonul ei fundamental: chipul unui om, evidentierea minunatului caracter al acestui apostol al neamului, dascal si îndrumator al scriitorului, si nostalgia ce-i rascoleste sufletul fostului învatacel.
Sadoveanu îsi aminteste de domnul Trandafir cu prilejul reîntoarcerii în "târgul natal". Cu aceasta ocazie, el revede, la Siret, locul unde se scalda "cu dracii" de seama lui si "întinsele zavoaie de salcii cenusii" în care intrau cu o frica grozava de bursuci.
Jocul ramâne constanta copilariei, ca si la Creanga, si de aceea scriitorul îsi mai aduce aminte cu emotie de "surile darapanate" de la marginea târgului unde se juca "de-a ascunsul", noaptea, cu ceilalti copii. Cel mai mult l-a miscat însa locul unde a fost cândva scoala, deoarece el îi aminteste de întâia dimineata "când a intrat în freamatul de copii cu teama si cu bucurie". Emotia adultului care retraieste clipele vârstei fericite este puternica, acel loc readucându-i în memorie chipul domnului Trandafir, asociat cu gestul lui grijuliu si patern de a le darui "de gustare" câte doua pere, la începutul fiecarei vacante, din parul ce era în curtea scolii. Tot aici, copiii înaltau iarna uriasi de zapada, carora le puneau "pipe în gura si carbuni în locul ochilor".
Dintre toate aceste imagini ale trecutului, cea care persista este aceea a învatatorului, caci lumina amintirii lui strabate întunericul anilor. De aceea, în partea urmatoare a fragmentului, evocarea se îmbina cu descrierea, si scriitorul îi realizeaza un portret fizic si moral dascalului sau de odinioara. Câteva însusiri fizice sunt prezentate direct: "Era un om bine facut, putin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zâmbea, se aratau sub mustata tunsa scurt niste dinti lungi, cu strunga mare la mijloc."
Naratiunea vine, apoi, sa evidentieze alte însusiri ale domnului Trandafir. Astfel, scriitorul îsi aminteste de pasiunea cu care dascalul îi învata sa recite poeziile patriotice, sa cânte, precum si felul cuceritor în care le citea din povestile lui Creanga.
Sadoveanu îl apreciaza pe dascal nu numai pentru "gramatica si aritmetica", deoarece "acestea se faceau bine", baietii învatau dupa puterile lor, ci mai ales pentru "învatatura cealalta, sufleteasca", pentru ca avea o adevarata vocatie de apostol, chiar daca în "coltul acela de tara", "nimeni nu se interesa cum mergea scoala lui".
Identificându-se cu dascalul ("domnul Trandafir al nostru") si împartasindu-i uimirea ("a ramas foarte mirat"), Sadoveanu povesteste o întâmplare deosebita care a marcat existenta sa de scolar: vizita (acuta de "doi straini" la scoala.
In timp ce învatatorul "priveghea la descarcatul unui car de fan", pe poarta curtii intra doi straini care, dupa ce refuza politicos invitatia de a servi ceva, îi cer acestuia sa-i conduca la scoala. Ei se intereseaza de frecventa copiilor si-l roaga sa faca "o lectie... asa, de curiozitate..."
Domnul Trandafir face o lectie asa "cum o facea el totdeauna". Orasenii discuta cu copiii, asculta o poezie, apoi un cântec. Vrajiti de harul si daruirea învatatorului, strainii "îl priveau cu ochii dintr-o data încalziti" si i se adreseaza "cu glasurile cu totul schimbate si cu o alta lumina în ochi", interesându-se de activitatea sa.
La plecarea musafirilor, dascalul afla cu uimire ca cei doi straini sunt ministrul învatamântului si un inspector, fapt ce i se confirma apoi de la primarie. Intâlnirea se petrece în limitele normalului, ale firescului, caci modul de a reactiona al domnului Trandafir este uimirea ("mult s-a minunat"), încât nici nu-i vine a crede ca unul dintre viziatori a fost "în adevar ministrul scoalelor": "Ce are sa caute ministrul aici, în saracia asta a noastra?".
Dupa acest episod narativ, în care dialogul puncteaza dens si firesc intentia si reactia personajelor, Sadoveanu revine la evocare, reluând remarca din debutul fragmentului anterior, ca dascalul îi învata pe copii nu din pricina ca se temea de cei mari, ci pentru ca îsi iubea meseria si elevii. El se supara rar, exteriorizându-si toata mânia prin doua vorbe: "Mai, domnule!". La rândul lor, si copiii îl iubeau si de aceea, atunci când s-a zvonit ca învatatorul va fi mutat "într-o alta comuna peste Siret", au luat hotarârea sa plece cu el. Dascalul n-a plecat nicaieri, ci a ramas în acele locuri, unde a si fost îngropat.
In finalul naratiunii, nostalgia scriitorului atinge cote maxime, cu puternice accente elegiace, evocarea transformându-se în meditatie, caci tot ce i-a fost drag si i-a mângâiat copilaria nu mai exista. N-a mai ramas decât "locul unde a fost o odaie scunda" si unde "odata a trait un om...".
Titlul însusi sugereaza faptul ca personajul principal al operei este domnul Trandafir, fostul învatator al scriitorului, devenit peste ani un simbol al celor mai alese însusiri. El este un personaj real, pe numele sau adevarat Minai Busuioc, de care Sadoveanu îsi aminteste cu prilejul revederii locurilor natale si pe care îl prezinta asa cum s-a întiparit el în mintea copilului de odinioara, în timpul activitatii didactice si cu ocazia vizitei ministrului "scoalelor".
Prin întreaga naratiune se realizeaza un sugestiv portret fizic si moral al domnului Trandafir, înfatisat în dubla ipostaza: de dascal si de om, ambele laturi ale personalitatii sale evidentiind frumusetea morala a celui care si-a dedicat întreaga existenta fauririi altor oameni si de aceea concluzia la care ajunge autorul este ca "în locul acela odata a trait un om....".
Sub aspect fizic, învatatorul este un om obisnuit, autorul înfâtisându-l ca fiind "bine facut, putin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zâmbea, se aratau sub mustata tunsa scurt niste dinti lungi, cu strunga mare la mijloc".
Chiar una dintre aceste însusiri ("ochii foarte blajini") anticipeaza frumusetea interioara a dascalului, caci privirea lui blânda nu poate fi decât o dovada a sufletului sau cald, a bunatatii nemarginite a acestui om.
Din punct de vedere moral, el este deosebit, atât ca dascal, cât si ca om. Ca învatator îti iubeste meseria pe care a facea cu pasiune si responsabilitate, asa cum marturiseste însusi autorul: "Nu, domnul nostru nu ne-a învatat niciodata din pricina ca se temea de cei mari." Totul izvora din dragostea sa fata de meserie si fata de copii ("îi era drag sa ne învete, si parca eram copiii lui..."), lucru emotionant, intuit de elevi (..... asta am simtit-o, cât am fost sub privegherea lui."). De aceea domnul Trandafir este apreciat pentru faptul ca forma mintile copiilor, dar mai ales pentru "învatatura cealalta, sufleteasca", ce îsi avea obârsia în " prisosul de bunatate " si în sufletul sau în care "era ceva din credinta si curatenia unui apostol", si nu în rasplata materiala ce i se cuvenea pentru munca sa. Invatatorul va ramâne pentru elevii sai un model de bunatate si daruire.
Prin pasiunea sa, prin sufletul sau nobil, el le insufla copiilor si sentimentul înaltator al dragostei fata de neam, pus în evidenta în timpul fiecarei lectii sau când îi învata sa recite poeziile patriotice ("vorbea tare si înalta în sus bratul drept").
Pasionat de opera lui Creanga, domnul Trandafir le cultiva elevilor sai si gustul pentru lectura, pentru frumos, si de aceea când le citea din povestile humulesteanului "în banci se facea o tacere adânca", ca într-o biserica, deoarece învatatorul avea capacitatea de a transmite copiilor marea sa forta emotionala, darul divin de a semana dragoste în suflete.
Bun pedagog, înzestrat cu tact si având vocatie de dascal, el îi întelegea pe copii, stia sa-i laude ("Brava, baieti!"), dar îi si dojenea, atunci când era cazul ("Mai, domnule!"). Prin aceste însusiri, prin vocatia sa de dascal, ii uimeste si pe înaltii oaspeti ce viziteaza scoala, caci ei adopta o atitudine de respect, se intereseaza si de preocuparile si viata lui, de existenta pe care o duce în acel colt de lume.
Dragostea dintre învatator si copii este reciproca, îl iubesc mult, îi apreciaza bunatatea si de aceea, atunci când s-a zvonit ca va pleca în alta comuna, baietii au luat hotarârea sa se duca si ei cu domnul Trandafir "peste Siret".
La fel de impresionanta este si ipostaza de om a dascalului, uimind prin autenticitate. Pe lânga bunatate si dragoste, din care izvoraste puterea sa de a însufleti orice lucru, însusiri dovedite si ca dascal, omul Trandafir se dovedeste si statornic, fiind profund legat sufleteste de oamenii si locurile unde îsi profeseaza meseria. Harnic si priceput, el "era foarte gospodâros si-i placea sa se faca orice lucru cu rânduiala", învatându-i si pe copii sa fie la fel. Domnul Trandafir se comporta în orice împrejurare in chipul cel mai firesc, nevrând sa para decât ceea ce este. Ospitalier cu strainii, sfios ("raspunde si nu prea"), el se mira "de ce l-or fi iscodit oare orasenii aceia", dar si mai mare i-a fost nedumerirea când a aflat cine sunt ei.
Fiind modest, dascalului nu-i vine sa creada ca a fost vizitat chiar de ministru ("Ce are sa caute ministrul aici, în saracia asta a noastra?"), nu-si manifesta satisfactia si nici nu se mândreste ca a primit vizita unui înalt demnitar.
Cele doua ipostaze ale personajului — de dascal si de om — se împletesc într-un portret moral armonios, deoarece autorul sugereaza ideea ca dascalul, prin menirea sa de a forma oameni, este în primul rând om si ca omul, în general, prin însusirile sale, prin menirea sa, poate schimba înfatisarea lumii si a semenilor, poate însufleti tot ce-l înconjoara, prin iubire poate învinge timpul, ramânând viu si dincolo de moarte ("In locul acela odata a trait un om..."). Domnul Trandafir s-a statornicit în sufletul si în mintea fostilor elevi prin însusirile de dascal si de om si, fara a fi o personalitate, a marcat profund trecerea sa prin lume.
Datorita aleselor însusiri ale domnului Trandafir —dragoste fata de elevi, bunatate, blândete, delicatete, dragoste de munca, iubire de tara, pasiune, statornicie, harnicie, modestie, caldura sufleteasca, respect pentru cinste, adevar si frumos — autorul nutreste sentimente profunde de admiratie, respect si recunostinta fata de acesta si îi pastreaza o amintire nestearsa.
Prin domnul Trandafir, scriitorul a creat tipul dascalului devotat trup si suflet meseriei alese si al omului blând si întelegator, modest si delicat, însusiri întruchipate într-un caracter complex în care stralucesc, asemenea unor nestemate, iubirea de oameni, generozitatea si puritatea sufleteasca ("curatenia unui apostol"). El completeaza galeria de dascali-model din care fac parte badita Vasile al lui Creanga, Bazil Dragosescu, evocat de I.L. Caragiale si care contrasteaza puternic cu domnul Vucea, cu domnul Udrea sau Marius Chicos Rostogan, creionati de Barbu Stefanescu-Delavrancea, de Alexandru Vlahuta sau de I.L. Caragiale.
Insusirile domnului Trandafir sunt evidentiate direct, prin descriere — cele fizice — sau indirect, prin naratiune, evocare si dialog, caci lumea interioara a dascalului ni se dezvaluie prin gesturi, prin vorbe si mai ales prin fapte, toate creionând, prin modalitati specifice, o imagine cuceritoare prin frumusetea si puritatea morala.
Din întreaga opera se remarca faptul ca autorul îmbina armonios naratiunea, evocarea, descrierea si dialogul. Dialogul este folosit pentru a reproduce convorbirea dintre doua sau mai multe persoane, începutul vorbirii fiecareia dintre ele marcându-se prin linia de dialog. Acest mod de expunere da mai mult dinamism actiunii, "subliniaza unele amanunte privitoare la întâmplare |...], mareste impresia de viata autentica". (Ioan Andrau) Dialogul, reproducând spusele personajelor, este si o modalitate de caracterizare a acestora prin limbaj, prin felul de a vorbi, modalitate des folosita de scriitori.
Datorita îmbinarii armonioase a acestor moduri de expunere, nimic nu suna fals, discordant, în acest imn înaltat fostului învatator. La aceasta contribuie si fraza care este armonioasa si din ea izvoraste un ton discret, de comunicare intima, ca de la om la om, îndulcita uneori de farmecul rostirii moldovenesti, în care regionalismele ("sura", "ghidusie", "saga" etc.) se îmbina cu numeroase arhaisme ("apostol", "dascal", "monitor" s.a.) realizându-se astfel si culoarea locala.
Opera epica "Domnu Trandafir", conceputa în stil epistolar, cu caracter de amintire, în care naratiunea este tesuta cu poezia evocarii si brazdata de dialogul, când domol, când tensionat, aduce în plina lumina atât întâmplarile minunate ale copilariei, cât si icoana de nesters a dascalului Niculai Trandafir.
|
|
