|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU EPITAF, REFERAT LUCIAN BLAGA
COMENTARIU EPITAF, REFERAT LUCIAN BLAGA
Comentariu "Epitaf" referat Lucian Blaga
Calea aici ce greu se gaseste./ Nu-i nimenea sa te îndrepte./ Numai tarziu, numai o clipa/ uitata pe urma si ea,/ îti dezvaluie/ nebanuitele trepte.
Apoi ca frunza cobori. Si tarna/ti-o tragi peste ochi/ca o grava pleoapa./Mumele sfintele/luminile mii,/Mume sub glii/ îti iau în primire cuvintele./Inca o data te-adapa.
Poezia "Epitaf", face parte din volumul de versuri "Nebanuitele trepte", care apare in 1943. Poetica blagiana corespunde cum am mai spus, unui anumit tip de cunoastere, care nu este strict contemplativa, ca la Ion Barbu, angajand numai facultatile intelectului, ci una participativa, fiind expresia directa a eului existential. Pentru Barbu, cunoasterea (cea poetica, desigur) este narcisica ("act clar de narcisism"), adica reflectare abstracta a esentelor, vazute si întelese în statica lor permanenta; la Blaga, cunoasterea este înteleasa ca devenire dialectica, ce presupune un drum, o cale ce se lasa cunoscuta progresiv, pe masura angajarii fiintei în dialectica devenirii.
Absenta narcisismului în poetica blagiana împiedica posibilitatea contemplarii; poetul este angajat, dupa cum singur spune, în "cautare": "Sufletul lui este în cautare, / în muta, seculara cautare, / de totdeauna, / si pana la cele din urma hotare" ("Autoportret" — Nebanuitele trepte). Cunoasterea la el devine un proces în "trepte", care nu se banuiesc de la început, ci se revela abia pe parcurs, odata cu manifestarea treptelor varstei biologice si spirituale. Abia în volumul de fata, poetul are revelatia unui sentiment securizant, acela ca devenirea fiintei coincide cu devenirea cunoasterii. "Autoportretul" citat nu are în el nimic static, nimic împietrit, ci este transcrierea unei miscari spirituale, a unui ciclu interior inepuizabil, care a fost posibil sa fie reperat abia la maturitate.
Metafora "nebanuitelor trepte" ascunde si alte semnificatii : odata cu revelarea "treptelor" interioare, poetul ia cunostinta acum si de existenta unor trepte ale realului familiar, care nu poate fi cuprins dintr-odata, ca pana acum prin orgolioasa transcendere, ci trebuie abordat cu încredere, si mai ales cu supunere filosofica, chiar si în aspectele lui cele mai modeste. Revelatia aceasta a "treptelor", aceleasi în vârsta, în cunoastere, în real, face posibila "lectura" propriului destin, gasirea sensului acelui curriculum vitae, care nu mai este dezorientat, ci începe sa "tina", sa se închege, sa devina coerent; prea angajat în propria-i drama, poetul nu era constient de existenta acestui drum orientat, legic, pe care îl descopera acum.
Poezia "Epitaf", situata la finele volumului "Nebanuitele trepte", are menirea sa încheie ciclul unei bogate experiente poetice, care se releva acum a fi rotunda în "epicitatea" si dramaticitatea ei. Cautarea a fost îndelunga, dar calea este descoperita întamplator si spontan: "numai o clipa / uitata pe urma si ea, / îti dezvaluie / nebanuitele trepte". Odata cu aceasta revelatie actul poetic inceteaza, ca si ciclul vital: importanta era cautarea, nu si gasirea esentei dramatice a devenirii. Cum rezulta din strofa a doua a poeziei, "treptele" coincid cu "tiparele" "mumele" "sfintele" sunt deci date, erau date si pe vremea cand poetul nu-si întelegea propria "zodie", ci doar o traia. Acum, în ciuda descoperirii sensului coborator al treptelor ("Apoi ca frunza cobori"), poetul e sigur ca rostirea sa lirica, toata, este validata, ca experienta repetata, pentru ca ea se înscria deja, de la început, in aceste "trepte", vesnice, prescrise fiintei.
Marea descoperire blagiana este aceea ca treptele fiintei, ale cunoasterii, ale realului, sunt si cele ale rostirii poetice ; de aici sentimentul de împacare, de împlinire, în ciuda presentimentului acut al sfarsitului. Descoperirea caii are pentru poet valoarea nu a unui început, cum ar fi fost logic ci a unui sfarsit; drumul este vazut acum integral, abia dupa ce a fost parcurs. Gasirea lui, mediteaza poetul, e o problema strict individuala a eului ("Nu-i nimenea sa te îndrepte").
Scurta poezie "Epitaf" este deci o meditatie, care capata sens si importanta numai daca e citita în contextul întregii opere. Poezia blagianâ în întregime trebuie citita în evolutia ei (deoarece ea presupune un drum cum am vazut), în constituirea ei progresiva, ca opera, care are o dialectica proprie, ce se construieste cautandu-se; aceasta dialectica nu apare de la început la lectura (asa cum nu-i apare nici poetului însusi), nu vehiculeaza simboluri date o data pentru totdeauna, ca la Ion Barbu (unde exista si mare coerenta de toposuri semantice si sintactice de la prima pana la ultima poezie), ci îsi descopera noi si noi valori ("lumina", "pasul" ca urma, "trecerea", "somnul", "dorul" ca tendinta de orientare, si gasirea acestei orientari în dialectica "treptelor") care se înlantuie cu cele vechi, suferind de cele mai multe ori mari modificari si rasturnari de semn axiologic, de la minus la plus într-un proces de permanenta reversibilitate.
Opera antuma a poetului Lucian Blaga se încheie cu volumul "Nebanuitele trepte". "Treptele" poeticii blagiene sunt continute în sugestia din titlurile volumelor antume. Poeziile aparute postum nu contrazic, ci întregesc drumul liric, deja descoperit pe de-antregul acum, cu noi experiente existentiale transpuse în poezie.
|
|
