|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU GANDACELUL, REZUMAT EMIL GARLEANU
COMENTARIU GANDACELUL, REZUMAT EMIL GARLEANU
Rezumat "Gandacelul" referat Emil Garleanu
Scriitor, publicist, traducator, Emil Gârleanu (1878-1914) a îmbogatit literatura româna cu numeroase volume de nuvele si schite ["Batrânii", "Cea dintâi durere", "Nucul lui Odobac", "Din lumea celor care nu cuvânta", "Trei vedenii" etc.) în care a dovedit o mare sensibilitate si duiosie, indiferent de tema abordata.
Cu un interes deosebit a fost receptat de posteritate volumul "Din lumea celor care nu cuvânta", aparut în anul 1910, în care prozatorul "întocmeste mici monografii ale necuvântatoarelor, ale unor gâze, ale unor animale domestice, ale unor vegetale", dovedindu-se "poet al universului mic" caci "realizeaza pagini pline de gratie si gingasie duioasa" (D. Micu).
Din acest volum face parte si povestirea "Gândacelul" în care ni se relateaza cu duiosie, dar si cu umor, eforturile unui biet gândacel de a se urca pe o planta, fiind atras de globul luminos de pe cer.
Venind pe lume, el s-a trezit ca dintr-un somn, gândindu-se "cum rasarise, si-al cui era". Mica vietate a carei existenta era circumscrisa "frunzisoarei care-l adapostise", încearca sa-si mareasca universul de cunoastere, iar constatarea este naucitoare. Afara, "în ploaia de lumina", este orbit de atâta stralucire si, îndraznind si deschizând ochii mai mult, descopera cerul din mijlocul caruia "un bulgare de aur aprins arunca vapai".
Contemplându-se în stralucirea razelor solare, carabusul "constata", cu o naivitate dezarmanta, ca "era o farâmita cazuta, de acolo, de sus, o farâmita de lumina închegata, ratacita pe pamânt" si de aceea hotaraste sa se întoarca acolo de unde cazuse.
Indata stabileste ca drumul cel mai sigur este lujerul unui crin pe care se va ridica pâna "dedesubtul bulgarului de aur" si, din vârful lui, "o saritura — sau o vedea el ce face".
Urmeaza mersul trudnic plin de caderi si reveniri, de alte peripetii neprevazute, dar, cu o vointa iesita din comun, "voinicul" ajunge pe "o frunzisoara latareala ca o prispa" unde poposeste "ud de sudoare, ca parea o picatura de roua", abia când "bulgarele de aur scapatase de amiaza".
De aici, însa, privind în sus, cât era de hotarât si de vânjos drumetul, constata ca mai are foarte mult de urcat si nu-si putu opri un oftat:
"—Uf! Ca mult mai am de suit, Doamne!"
Resemnarea continuta de aceasta replica finala, ne smulge tuturor un zâmbet îngaduitor.
Scrierea este o îmbinare maiestrita între naratiune, descriere si monolog interior si ea cucereste pe cititorul de orice vârsta prin fantezia scriitorului care atribuie gândacelului sentimente si cugetare, prezentându-l într-o ipostaza umanizata, prin personijicare.
Aparând într-o astfel de ipostaza, gândacelul parcurge o traiectorie de cunoastere si autocunoastere, descopera o lume necunoscuta si de aici izvoraste zbuciumul sau permanent exteriorizat prin interogatii retorice si constructii exclamative pline de savoare si cuceritoare prin candoare.
"Personajul" gândeste, îsi da seama cu uimire ca el face parte, de fapt, din univers, îsi croieste planuri pe care încearca sa le duca la îndeplinire. Urcusul releva tenacitatea, vointa si dârzenia "voinicului" hotarât si vânjos care nu dispera în fata greutatilor, dar care îsi exprima în final îndoiala în privinta posibilitatii realizarii idealului propus, deoarece efortul pe care trebuie sa-l faca este prea mare pentru puterile lui.
Voinicul gândacel se aseamana prin multe dintre însusirile sale cu un personaj din basme care trebuie sa parcurga un drum pândit de neprevazut si ce pare ca nu se mai termina. De aceea autorul foloseste si unele constructii specifice basmului: "sa mearga, sa mearga, sa mearga pâna în vârf", |"Si-a mers voinicul, a mers. Mult sa fi mers.", "si umbla, si umbla, baiete; si de-abia ajunse", care sugereaza tocmai efortuJ continuu, epuizant.
Peripetiile "voinicului", efortul sau sisific transmit cititorului un zâmbet indulgent, caci ele stârnesc hazul tocmai prin diferenta izbitoare dintre dorinta mareata a micii vietati si fortele sale neînsemnate, asa de reduse, încât adânciturile lujerului i se pareau a fi dealuri înalte si vai adânci.
Desi de cele mai multe ori "câte un detaliu etic sau tipologic suplineste descrierea" (Const. Ciopraga), marea arta a scriitorului consta în poetizarea aspectelor relatate. Astfel, în înfatisarea carabusului, a gândurilor si a eforturilor sale, se remarca prezenta a numeroase figuri de stil: epitete ("picioare fragede", "ochisori marunti", "lumina dulce" etc), comparatii ("mic cât un fir de linte", "ochisorii... cât niste fire de colb", "un graunte de piatra cât un munte", "parea o picatura de roua etc.) si metafore ("ploaie de lumina", "bulgare de aur aprins arunca vapai", "farâmita de lumina închegata", "paharul lujerului de crin" etc), toate confirmând aceasta tendinta de poetizare.
Duiosia sentimentelor scriitorului fata de "eroul" povestirii este marcata stilistic si prin folosirea din abundenta a diminutivelor ("piciorus", "frunzisora", "ochisor", "mititel", "trupsor", "capsor" etc.) si prin lirismul accentuat al textului evidentiat prin numeroasele constructii exclamative: "... ce adânc si ce albastru se dezvelea cerul! Si ce minune! [...]. Dar ce departare!" etc.
Dincolo de întâmplarile gândacelului, autorul transmite cititorului si un mesaj, caci urcusul micii fapturi simbolizeaza aspiratia tuturor vietuitoarelor, dar si a omului spre lumina, spre împlinire, spre realizarea idealurilor.
De aceea cititorul, copil, tânar sau matur, se regaseste în paginile lui Emil Gârleanu, îsi bucura sufletul sau se întristeaza aflând despre existenta, zbuciumul sau dramele micilor vietati.
|
|
