|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU HERACLIT LANGA LAC, REFERAT, LUCIAN BLAGA
COMENTARIU HERACLIT LANGA LAC, REFERAT, LUCIAN BLAGA
Comentariu "Heraclit langa lac" referat de Lucian Blaga
Langa ape verzi s-aduna cararile./Sunt linisti pe-aici, grele si parasite de om./Taci cane, care-ncercî vantul cu narile, taci./Nu alunga amintirile ce vin/plangand sa-si îngroape fetele-n cenusa lor./
Sprijinit de butuci îmi ghicesc soarta/din palma unei frunze tomnatice./Vreme, cand vrei sa iei drumul cel mai scurt,/pe unde apuci ?/Pasii mei rasuna în umbra,/parc-ar fi niste roade putrede/ce cad dintr-un pom nevazut./O, cum a ragusit de batranete glasul izvorului!
Orice ridicare a mainii/nu e decat o îndoiala mai mult./Durerile se cer/spre taina joasa a tarinii.
Spini azvarl de pe tarm în lac,/ cu ei în cercuri ma desfac.
Poezia "Heraclit langa lac", face parte din volumul "In marea trecere", aparut la 1924, la editura Radio Reclame Romania, Cluj. Pesimismul cuprins în acel heraclitean "panta rhei" (— totul curge) îl face pe poet sa caute: imagini statice ale lumii, în care sa regaseasca echilibrul initial. El apare aici ca un "Heraclit linga lac" (si nu langa rau), dar imaginea încremenita a naturii nu semnifica altceva decat moarte, stingere, lipsa de elan si îndoiala. Este vorba de o îndoiala metafizica omniprezenta ca o cangrena cosmica. Apele sunt "verzi" (statute), cararile nu pornesc nicaieri, ci "s-aduna" ca într-un nod ce nu mai poate fi desfacut. Cugetul — "ucigas de taine" — este apostrofat sa se supuna tacerii: "Taci, cane, care-ncerci vantul cu narile, taci !".
Singura posibilitate de a prelungi aceasta agonie a spiritului este adastarea amintirilor, muribunde si ele ("vin sa-si îngroape fetele" în propria lor cenusa), trairea în trecut, si nu în prezent. Frunzele viei (simbol al vietii) sunt "tomnatice". Peste natura adie "umbra". Pasii "profetului" -poet sunt roade sterpe ale cunoasterii: "Pasii mei rasuna în umbra, / parc-ar fi niste roade putrede / ce cad dintr-un pom nevazut". Izvorul vietii a ragusit "de batranete". O natura parca ramasa fara resurse vitale închipuie o noua lume, aflata în regres. Spatiul se restrange progresiv si gesturile umane se reduc si ele la simple impulsuri fara vointa. Cerul nu mai este nici macar amintit : "Durerile se cer / spre taina joasa a tarinii". Vom întalni de acum în multe poeme un "cer cazut", un orizont scund si îngust. Spinii azvarliti peste oglinda lacului (spini ai cunoasterii si totodata ai îndoielii) dezmembreaza definitiv fiinta în cercuri — forme geometrice departe de a simboliza aici perfectiunea, ci mai degraba închiderea în semne diferite în care entitatea umana nu-si mai recunoaste un chip unitar, integrator.
Un pesimism mai amar decat cel heraclitean se ghiceste aici: curgerea însemna totusi miscare dialectica, viata în mers ; lacul blagian pare a fi un topos blestemat unde aceasta miscare se opreste si unde drumurile se închid pentru totdeauna. Tacerea definitiva, "linistea", nu mai este cea launtrica, ea s-a exteriorizat si apare ca straina omului: "Sunt linisti pe-aici, grele si parasite de om. Refuzat, de o natura, ea însasi agonica, omul îsi "desface" cu sarcasm resemnat propriul chip rasfrant în oglinda cunoasterii, refuzandu-si-l la randul sau. Un elan de autodistrugere este exprimat si în alte piese ale volumului: "O, nu mai sunt vrednic / Sa traiesc printre pomi si printre pietre. / Lucruri mici, lucruri mari / lucruri salbatice — omorati-mi inima!" ("Din cer a venit un cantec de lebada"). Lumea a încetat sa mai fie alcatuita lin "taine dragi"; s-a transformat într-un univers strain, compus din "lucruri" straine. Taina se revela a fi ostila întelegerii, încuiata cu "zavoare , tragandu-l pe om în jos, catre "tarana": "Tarana e plina de zumzetul tainelor, / dar e prea aproape de calcaie / si prea e departe de frunte" (idem). Poetul se îndoieste acum amarnic de sacralitatea teluricului (proclamata altadata, în Pasii profetului): "Am privit, am umblat si iata cant: / cui sa ma-nchin, la ce sa ma-nchin ?" Cerul si el, ca simbol al absolutului, al eternitatii, ascunde un sens funerar: "Din cer a venit un cantec de lebada".
Înca din "Pasii profetului" se simtea angoasa unui nou anotimp ce anunta un alt orizont ontologic al poemului; marcile care-l generalizeaza la nivelul acestui text sunt "cenusa", "frunzele tomnatice", "umbra", "roadele putrede", "glasul izvorului ragusit de batranete" etc. Iinbatranirea ca stare biologica si ontologica diferita creeaza opozitii si instituie "îndoieli" total inexistente în "Poemele luminii". Cu aceasta varsta subiectul poetic descopera modul tragic de textualizare a realului si de aici inainte nici o împacare nu mai este posibila. Elementele concrete introduse si directia de valorizare pe care le-o da poetul în aceasta etapa apartin cailor proprii de blaglanizare a expresionismului, cai ce pot fi interceptate în mod treptat pe masura ce poetul rescrie repertoriul expresionist prin schimbarea perspectivei ontologice între eu si conditia existentei. Ceea ce s-a schimbat definitiv este chiar evaluarea conditiilor ontologice în care se afla implicat, demersul individual al poetului. Conditia dubitativa sub care aseaza acum "orice ridicare a mainii" restructureaza statutul ontologic adancind ecuatia dilematica propusa odata cu volumul "In marea trecere".
|
|
