|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU IN VREME DE RAZBOI, REFERAT I. L. CARAGIALE
COMENTARIU IN VREME DE RAZBOI, REFERAT I. L. CARAGIALE
Referat "In vreme de razboi" de Ion Luca Caragiale
Atunci când nuvela "In vreme de razboi" a fost pusa, pe buna dreptate, sub emblema naturalismului, s-a avut în vedere universul tematic: starile patologice — obsesia, nebunia, o situatie iesita din comun, visul, naturi psihice si morale neobisnuite. Prea des însa s-a vazut în naturalism un mod de a fi al realismului, uitându-se, de fapt, ca între conceptele de realism si naturalism exista diferente de esenta. Pentru naturalisti, "realitatea" realistilor nu era decât o forma de manifestare a unei alte realitati, mult mai profunda: natura. Prin natura, în conceptia lor, trebuie sa se înteleaga acea zona a psihicului în care se conjuga ereditatea (studiata de Darwin si Lucas) cu determinismul (lui Taine) prin cei trei factori: rasa, mediul, momentul. Fara îndoiala, între realism si naturalism este continuitate, dar aceasta din urma reprezinta o alta faza în devenirea literaturii, implicând, dupa cum vom vedea, la I.L. Caragiale, un mod de tratare nou a unui univers tematic nou, unde naturalismul pune în valoare pornirile bolnavicioase, spaima, visul, ca forma paroxistica de concentrare a obsesiei, maladiile psihice, cazurile ciudate.
Stilistic, nuvela "In vreme de razboi" releva o particularitate cu totul interesanta la nivelul ..cuvintelor emise de narator (care poarta numele de povestire): atunci când ne este prezentata realitatea — care ar trebui sa apara ca univers coerent, stabil, având un sens precis — naratorul, dimpotriva, o relativizeaza, o pune sub semnul îndoielii. Realitatea se dovedeste a fi, paradoxal, amagire, aparenta, vis. Pe de alta parte, visul nu este tratat drept ilogic si iluzoriu; el are în nuvela statutul realitatii. Putem vorbi, prin urmare, de inversarea raportului dintre realitate si vis. Modul de constructie a nuvelei se face nu din perspectiva realitatii, ci din perspectiva visului, astfel încât realitatea este ordonata de vis si obsesie, ceea ce înseamna ca elementul naturalist devine modelator la nivelul viziunii.
Realitatea este relativizata pe doua cai: ironia si discursul indirect liber iica acele cuvinte care, desi spuse de narator, sunt gândite de personaj). Intâlnim ironia de la forma cea mai subtila, ca aluzie: "într-o seara, parintele Iancu a facut prostia sa ramâna acasa singur de tot...", "Dupa miezul noptii, iacate oaspetii negri...", "De mirare însa un lucru — popa avea un buiestras minunat si doua iepe de prasila: nu i le-au luat", "Dar ceva mai curios — câinii din curte... nu dedesera nici un semn de viata! Hotii au fel de fel de mestesuguri ca sa adoarma câinii cei mai salbatici; le da, pesemne, un fel de mâncare descântata, ori cine stie ce", pâna la antifraza (când, pentru a exprima un sens negativ, se foloseste un cuvânt cu sens pozitiv, laudativ): "D-l Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste [a mortii fratelui]!... Nu trebuie sa se lase coplesit de durere... S-a spalat pe ochi; a pus caii la brisca si a plecat repede la târg sa întrebe pe avocat, cu ce forme intra cineva regulat în stapânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt mostenitor". Ironia relativizeaza pentru ca implica o dedublare: pe de o parte se afirma, pe de alta se neaga, afirmatia fiind facuta pentru a fi respinsa, însa nu (întotdeauna) pe deplin. Realitatea este astfel: un tarâm ce apare într-un fel si se dovedeste a fi altfel. Intre narator si evenimentele narate s-a produs o ruptura, o distantare pe care acesta o exprima prin diferite aprecieri pe care le face: faptul ca "buiestrasul popii" nu a fost luat este lucru "de mirare", câinii nu au latrat si aceasta este „ceva mai curios".
Aceeasi dedublare (dialog) o reîntâlnim în cadrul discursului indirect liber: "Ce avea preotul pe suflet? Ce sa aiba? Lucru greu de-nteles fireste; asa ca d-l Stavrache, mai întâi nici n-a vrut sa creaza. Cum s-a putut? Omul cu greutate — frate-sau! preotul — sa fi fost capul bandei de tâlhari! Si cu toate astea era adevarat. Dracu-l împinsese!"; sau: "De mult nu se mai pomenea acum de preotul Iancu... Se-necase? îl rapusese cineva? Nici urma nu lasase..."
Dedublarea si dialogul sunt prezente si la nivelul personajului Stavrache. Acesta plânge "mult, mult", dar alearga la avocat pentru a intra "regulat în stapânirea averii fratelui pierdut". De asemenea, hangiul, dedublându-se dialogheaza cu sine însusi: "Care va sa zica — clipi gândul hangiului — nici vorba n-a fost de judecata despre popa, despre capul si gazda tâlharilor. Aoleu! Ce mai judecatori!... Dar o sa îndrazneasca sa se mai întoarca?... Dar daca îndrazneste; si se întoarce? Atunci, ce-i de facut?... O veni?... N-o veni?..."
Procedeu cu totul rar în literatura, dialogul apare si între personaj si narator, ceea ce duce la stergerea frontierelor dintre elementele povestirii: " -Dar — întreba distras d-l Stavrache — ce s-o mai fi facut cu tâlharii prinsi asta-primavara? Tâlharii fusesera osânditi la diferite pedepse si desigur erau 5 asezati la locurile de munca". Sa repetam ca textul nu este relativizat prin dialog (ironie si discurs indirect liber) decât atunci când sunt înfatisate fapte reale din nuvela.
Cu totul altfel se prezinta lucrurile atunci când intervine visul: textul pierde natura dialogata pentru a deveni monologic, strict epic; interventii ironice ale autorului lipsesc, dispare si discursul indirect liber. Trecerea de realitate la vis si de la o modalitate la alta este pregatita de autor prin:
1. cuvintele stranii ale avocatului: " — Atunci stapâneste sanatos [averea] — a adaugat avocatul — si daca te-o supara cineva, atunci vino la mine... Nu unul singur te-ar putea calca... — Cine, întreba d-l Stavrache, — Popa. Mostenitorul zâmbi si cu siguranta raspunse: — As! nu ma mai poate saracul!", si
2. prin afirmatia cu caracter general: "Dar orice se-ntâmpla des nu ne mai misca; orice minune a treia oara trebuie sa ni se para un lucru foarte firesc. Pentru aceasta, hangiul primi fara multa emotie vizita înstrainatului, care venea cine stie de unde, de departe". Visul "trebuie sa ni se para lucru foarte firesc", instaurându-se ca fapt real: "D-l Stavrache sta în odaita, cautând sa desfaca niste socoteli încurcate, când intra nenorocitul fugar. Stins de oboseala, bolnav, cu fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca în clipa mortii, ocnasul era îmbracat în haina vargata de la ocna, de unde scapase, ca prin minune, pilindu-si lanurile...."
Realitatea fiind prezentata ca vis si visul ca realitate, se ajunge astfel la o ambiguitate totala a textului. Patrunderea gradata a visului în realitate (la a carui impresie de terifiant contribuie substantial modul de prezentare) duce la invadarea realitatii de catre vis si obsesie. Patologicul, fondul obscur, inconstient, ereditar poate, favorizat de moment si mediu (o ploaie ce nu se mai curma) au invadat realul.
Suntem, fara îndoiala, în prezenta uneia dintre nuvelele în care uimitoarea maiestrie de a crea efect artistic lucreaza la toate nivelurile: tematica, stil, constructie, prin adecvarea stilului si constructiei la tematica.
|
|
