|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU LEGENDA, REFERAT, LUCIAN BLAGA
COMENTARIU LEGENDA, REFERAT, LUCIAN BLAGA
Comentariu "Legenda" referat de Lucian Blaga
Stralucitoare-n poarta raiului/sta Eva./Privea cum ranele amurgului se vindecau pe bolta/si visatoare/musca din marul,/ ce i l-a-ntins ispita sarpelui.
Fara de veste/un sambure i-ajunse între dinti din fructul blestemat/Pe ganduri dusa Eva îl sufla în vant,/iar samburele se pierdu-n tarina, unde încolti./Un mar crescu acolo — si altii îl urmara/prin lungul sir de veacuri.
Si trunchiul aspru si vanjos al unuia din ei/a fost acela,/din care fariserii mesteri/cioplira crucea lui Isus./Oh, samburele negru aruncat în vant/de dintii albi ai Evei.
Poezia "Legenda", face parte din volumul "Poemele luminii" publicat in 1919, in ziarul "Glasul Bucovinei" si Consanzeana" din SIBIU. Pornind de la miturile biblice intrate în traditia orala, cum ar fi mitul primilor oameni, Adam si Eva, Blaga creaza noi mituri, modificand traditia la modul poetic: "Fara o gandire mitica — sustine dealtfel poetul - nu ia nastere, din pacate, sau din fericire, nici o poezie". Poeticul sta la Blaga sub semnul miticului si magicului, fara de care nici o cultura nu-si poate fixa specificitatea stilistica. Crearea de noi mituri corespunde viziunii sale despre metafora, care trebuie sa fie "revelatorie", sa dezvaluie originile ascunse ale lucrurilor, orice metafora fiind în esenta un mit în miniatura.
Eva, prezenta si în folclor ("moasa Iova" în balada "Soarele si luna"), este simbolul misterului feminin, reprezentand erosul, una din marile taine ale lumii, ca si mijlocul de a ajunge la ele, de a le revela. Faptura Evei întruchipeaza deopotriva stihialul, demonicul, cuprinde ceva din tainele genezelor ("un strop din lumina /creata în ziua dintii"), ramase nedezlegate chiar si divinitatii ("De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taina / si-si misca geana parc-ar zice / ca ea stie ceva, / ce noi nu stim. / nici Dumnezeu chiar" — "Eva"). Prin taina soptita ei de sarpele biblic (alt mit creat de Blaga în poezia mai sus citata), femeia e strans legata de ideea misterului dar si a pacatului. e o "sfanta" framantata perpetuu de voluptatea ascunsa a pacatului, cum se spune în poezia "Lumina raiului". Actele ei involuntare pot avea urmari nebanuite, ca ale unei divinitati : în poezia de fata, dintr-un sambure al"fructului blestemat" zvarlit printre dinti cand Eva sta în poarta raiului încolteste si creste un mar din care mai tarziu fariseii vor ciopli crucea martirizarii lui Isus. Se întrevede clar conceptia poetului expresionist, dupa care nici un act (sau "fapta") nu poate ramane gratuit, fiind generator de rau, deoarece se perpetueaza si se repercuteaza în alte acte, mai întotdeauna abominabile. De aceea poetul va propovadui mai tarziu abstinenta de la fapta, mutenia si statismul total.
"Samburele negru aruncat în vant" este aici o aluzie abia mascata la "cuvant", la acele "semina rerum" care prolifereaza si sunt purtatoare de nenorocire. Un cuvant-sambure, azvarlit la întâmplare, prinde radacini ; divinitatea însasi este tacere, cum vom vedea într-o alta poezie ("Marele Orb" tace pentru ca la el 'orice vorba sa schimba-n fapta" — vezi "De mana cu marele Orb" — în marea trecere). Intrarea în domeniul rostirii presupune angajarea teribila pe drumul faptei care nu poate fi oprita. Mai ales vorba însotita de "gand" este provocatoare de dezastre; Eva sta "pe gînduri" si — cine stie ? — cum ar spune Blaga, ce ganduri ucigase i-au trecut prin minte cand a suflat la întamplare samburele oprit "între dinti" ? Frumusetea "mitului" creat de poet rezida în contrastul dintre imaginea stilizata, plina de gratie a femeii legendare si martiriul izvorat din gestul ei involuntar.
Poezia se deschide cu o imagine a frumosului mitic : "Stralucitoare-n poarta raiului / sta Eva" si se închide cu regretul unei constatari înfiorate: "Oh, samburele negru aruncat in vant / de dintii albi ai Evei". Simbol al maternitatii, gratiei si al frumusetii, femeia este totodata si simbol al mortii în poezia blagiana. In acest sens vezi poezia "O toamna va veni", unde iubita este purtatoare de flori pe care le asterne pe "mormintele tuturor / acelora, care se duc pe veci". La fel, în "Frumoase mani", iubita pare o viitoare zeitate a mortii presimtite: "Visez: frumoase mani cand buze calde-mi vor sufla / în vant cenusa, / ce-o s-o tineti în palmi ca-ntr-un potir, / veti fi ca niste flori, / din care boarea-mprastie polenul". Clipa-vesnicie, ca si lumina-întuneric sau frumusetea-moarte devin în poezia blagiana niste locuri comune ale poeticii expresioniste, careia îi este caracteristica trairea în tensiunea contopirii contrariilor.
|
|
