|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU LINISTE, REFERAT, LUCIAN BLAGA
COMENTARIU LINISTE, REFERAT, LUCIAN BLAGA
Comentariu "Liniste" referat de Lucian Blaga
Atata liniste-i în jur, de-mi pare ca aud/ cum se izbesc de geamuri razele de luna./In piept/mi s-a trezit un glas strain/ si-un cantec cînta-n mine-un dor, ce nu-i al meu./Se spune, ca stramosi, cari au murit fara de vreme,/cu sange tanar înca-n vine,/cu patimi mari în sange,/cu soare viu în patimi,/vin,/vin sa-si traiasca mai departe/ în noi/vieata netraita./Atata liniste-i în jur de-mi pare ca aud/ cum se izbesc de geamuri razele de luna./O, cine stie — suflete-n ce piept îti vei canta/si tu odata peste veacuri/pe coarde dulci de liniste,/pe harfa de-ntuneric — dorul sugrumat/si franta bucurie de vieata ? Cine stie ? Cine stie ?
Poezia "Liniste", face parte din volumul de poezii "Poemele luminii", aparut in 1919 la Biroul de imprimate "Cosanzeana" din Sibiu. Blaga este, înca, alternativ, în "Poemele luminii", un poet al "linistii" si al miscarii. Tacerii fiintei, care prefera o stare de receptare nevorbitoare, îi corespunde linistea cosmica profunda care, ascultata cu atentie, devine palpabila si vorbeste ea in locul fiintei umane. Razele lunii in pacea nocturna sunt receptate nu vizual, ci auditiv si material ("...îmi pare ca aud / cum se izbesc de geamuri razele de luna"). Linistea blagiana este tocmai fundalul metafizic în care aparitia cuvantului impersonal este posibila dar nu obligatorie; cineva începe sa vorbeasca, soptit, abia auzit, în fiinta poetului: "în piept mi s-a trezit un glas strain" (fapt pe care l-am mai întîlnit si în poezia "Pamantul": "Tacere-apasatoare stapanea pamantul / Si-o intrebare mi-a cazut în suflet pana-n fund:).
Presimtirile elocutorii, întrebarile, impulsurile discursive au loc întotdeauna pe un asemenea fundal de încremenire a fiintei, ca si cum poetul s-ar anula voit pe sine pentru a recepta glasul misterios al cuiva, al unui eu impersonal, obiectiv, care ar putea sa-i lamureasca, sa-i revele ceva din marile taine ale lumii exterioare si interioare. Poetul îsi asculta înfiorat inima, glasul interior si totodata strain, eul receptat ca al sau si totodata altul. (La fel în "Scoica" : "C-un zîmbet îndraznet privesc în mine / si inima / mi-o prind in mana. Tremurand / îmi strang comoara la ureche si ascult" sau în poezia intitulata chiar "Inima": "O, inima: | cand para ea si-o nabuseste / c-un giulgiu de liniste, / atunci îmi canta, / ca lutul ei a fost odata un potir de lotus"). Linistea pe care poetul si-o impune este tocmai atitudinea propice pentru a recepta semnalele, cuvintele, tainele acestui suflet interior mai putin obisnuit în lirica noastra anterioara, aflat în deplina consonanta cu universul, fiind nici total subiectiv, dar nici obiectiv. Se impune tacere gandului (care este întotdeauna un produs al intelectului problematizant, pentru ca sa fie surprinsa cealalta entitate mai profunda a sufletului, care nu e în afara lumii, ci chiar în centrul ei, în intima comunicare cu "stramosii", cu trecutul si viitorul si care nu se exprima în cuvinte, ci în simtire, intuitie, afect. Prin inima "care-si spui taina" poetul poate realiza o punte de comunicare între sine si cosmos. "Glasul" din "piept" este si nu este al poetului, îsi are dorurile sale, avanturile, tresaririle proprii care au rezonante sub "glii", în trecut, pe mari distante în timp si în spatiu: "în piept / mi s-a trezit un glas strain / si-un cantec canta-n mine-un dor, ce nu-i al meu" Sa se observe totala noutate si originalitate a felului in care întelege poetul Blaga notiunea de cantare poetica, în ultima instanta: nu eu cant, ci un "cantec canta-n mine", adica eu nu sunt decat instrumentul prin care are loc revelatia poetica. Si mai tarziu, ajuns în culmea creatiei si a maturitatii varstei, poetul va afirma ca si atunci cand scrie versuri originale, nu face decat sa "talmacea în limba româneasca un cantec pe care inima i-l spune "în limba ei" ("Stihuitorul"). In conformitate cu anonimatul expresionist, el se recunoaste a fi în esenta "talmacitor", lipsit de orgoliul creatorului care de obicei impune propria viziune asupra lumii. Un talmacitor insa al propriei fiinte profunde, pe care, pentru a o investiga mai bine, o extinde la nemarginirea cosmica. Tacerea stiuta neancredere în cuvant s-ar datora supunerii funciare fata de acest "glas" impersonal care vorbeste înauntrul sau si care trebuie mai întai "ascultat" cu atentie, cu evlavie, fiind el însusi unul din marile mistere ale lumii. El se exprima la modul impersonal, care este si cel al traditiei orale al poeziei românesti, vorbeste în eresuri greu de crezut ("eresuri" însemnand erezii, adica adevaruri desigur poetice, nu adevarate): "Se spune, ca stramosi, cari au murit fara vreme / [...] vin / sa-si traiasca mai departe / în noi / vieata netraita".
Potolirea propriului eu este, asadar, o atitudine de aspiratie absoluta catre regasirea în viata universala a "celorlalti", a stramosilor" morti înainte de vreme, care sunt astfel chemati sa fiinteze. Integrarea afectiva în viata universala, a eului impersoalizat al poetului se traduce si în grija fata de rostire, grija de a nu vorbi cumva, de a nu împiedica propriul suflet sa se manifeste în sufletul universal, garantie a perpetuarii în eternitate a propriului eu: "O, cine stie — suflete-n ce piept îti vei canta / si tu odata peste veacuri / ... / dorul sugrumat / si franta bucurie de viata ? cine stie ? Cine stie ?" Simptomele poetice descrise mai sus coincid în mod surprinzator cu acelea descrise de G. Jung (Die Bezichungen zicischen dam ich und aevi ubewussten, Ziirich, 1933), privitoare la anumite tipuri psihice. Extinderea personalitatii dincolo de limitele individuale provoaca un fel de "inflatie psihica" ce anunta solutia persoanei, o eliberare si o dezlantuire a imaginatiei involuntare. Eul individual se dizolva în eul colectiv, purtat în inconstient. Eul colectiv îsi anunta prezenta mai ales în vis — nevroticul viseaza ca e foarte mare sau foarte mic, sau ca e "mort". Toate aceste ipostaze sunt prezente în figuratia blagiana a propriei persoane, desigur la modul poetic, si nu patologic: poetul zace uneori în "umbra unor maci" (..în lan" — Pasii profetului), deci e foarte mic; se cauta pe sine într-un stravechi leagan "ca prunc" "Leaganul" — "Pasii profetului"): alteori îsi doreste un trup gigantic, aidoma muntilor si marilor ("Dati-mi un trup, voi muntilor") sau exteriorizeaza "gandurile unui mort" (vezi poezia cu acest titlu). "Nu el gandeste si vorbeste — noteaza Jung —- ci ceva gandeste si vorbeste în el", simptom de extindere a eului individual usor de reperat in poezia de fata. Semnale tulburi ale eului colectiv încep sa vorbeasca în fiinta poetului si ele vor capata o mare extindere în volumele urmatoare, ajungand sa covarseasca identitatea poetului cu sine. Explorarea oniricului ("Expresionismul propriu-zis este subiectiv, oniric si vizionar" spune Walter H. Sokel) face parte din procedeele poeticii expresioniste.
De la începutul manifestarii sale lirice, eul poetic este atins si de sentimentul asa-zisei culpabilitati prometeiene, despre care vorbeste tot C. G. Jung în lucrarea mai sus citata, tot un simptom al extinderii personalitatii, carac teristica în poezie expresionismului. Culpabilitatea apare în legatura cu "pacatul cunoasterii". Afirmatiile "nu strivesc", "nu ucid" din "Eu nu strivesc corola..." cuprind abia mascata, o constiinta orgolioasa (si care totodata se simte frustrata) a propriei capacitati de cunoastere, care antreneaza si o constiinta a pacatului eventual. Eu nu strivesc", "nu ucid", dar as putea s-o fac, se întelege in subtext, de unde si grija cu care sunt facute aceste afirmatii în mod repetat, ca o masura de precautie împotriva pedepsei ce s-ar putea ivi — în cazul nostru pentru a preveni tabu-urile impuse de "cenzura transcendenta" in calea revelarii misterelor lumii. Exprimandu-ne în limbaj junghian, poetul este cel putin în inconstient un profanator de "flori, ochi, buze, morminte", deoarece este constient de grandoarea sacrilegiului pe care se fereste sa-l faca. Acest pacat involuntar i se va revela treptat, pana la maxima lui claritate în constiinta poetica, pana cand poetul va ajunge sa enunte "Am înteles pacatul ce-apasa peste casa mea" (vezi poezia cu acest titlu din în marea trecere)) este vorba de "pacatul" iesirii din cenzura constiintei colective si al interpretarii pe cont propriu a tainelor. Ca atare, poetul va declara, tot acolo: "Astfel ma iubesc de-acum : / unul între multi, si ma scutur de mine însumi — ca un cane, ce-a iesit dintr-un rau blestemat". Alunecarea în orizontul larg al eului colectiv, ca imperativ anonim, confundat deocamdata cu natura, se petrece înca din poeziile volumului pe care-l analizam. Mai mult, în ultimele volume blagiene, poetul îsi va asuma declarat o identitate colectiva în sens chiar social, adoptînd persoana I plural a exprimarii. Paranteza facuta aici are scopul de a demonstra ca poemele blagiene trebuie citite si interpretate în stransa legatura unele cu altele, deoarece in evolutia lirica a lui Blaga se joaca o adevarata "drama" a cunoasterii (vezi si Ion Pop), drama care cunoaste faze, etape, momente de înseninare sau de întunecare, schimbari de semn, niciodata bruste, totdeauna operate în pronzimea si largimea subtextului liric. Poetul întrezareste, la modul metafizic, o alta alternativa de existenta a propriei identitati, prin sondajul abisal si substraturile ancestrale ale eului colectiv în care se simte integrat. Sentimentul acesta ca în "mine" traiesc altii, iar eu, la randul meu, voi trai în altul, în alt "piept", este datator de siguranta, de liniste (cea cuprinsa în titlul poeziei) metafizica.
Absenta propriei individualitati nu duce la alienare "glasul" strain este receptat cu religiozitate, asumat), la ruptura. E o mare diferenta între modul cum rezolva poetul Blaga acest sentiment de dizolvare a eului si cum inteleg s-o rezolve liric alti poeti ai veacului, în speta dadaistii, care se vor refugia în zgomot, în mutilarea si absurdizarea cuvantului (pornind tot de la un refuz al acestuia), ca garantie a libertatii individuale. Poetul îsi accepta de buna voie înstrainarea eului individual, cedand o parte din el, pentru a primi în schimb o comoara perena, sufletul "stramosilor", celalalt "sine" al sau. Inima sau sufletul e în aceasta faza blagiana un rezonator profund in care se aud mari tumultuoase si eterne: "îmi pare / ca tin în maini o scoica, / în care / prelung si neanteles / rasuna zvonul unei mari necunoscute" ("Scoica"). Ar mai ni de adaugat ca "linistea" si, în general, "tacerea" sunt în poezia lui Blaga niste termeni abstracti cu o precisa conotatie pentru metoda poetica expresionista; sfera semantica a acestor doua notiuni iradiaza o stare gnozica tipica, presupunand o modalitate aperceptiva abstracta dincolo de întelesul curent ce li se da. Vorbind despre modalitatile de a exprima "absolutul" expresionist, Blaga afirma: "Sunt deci doua posibilitati de a reda artistic absolutul: «liniste», «miscare». Se stie ca extazul se exprima fiziologic si fizionomic, fie în absoluta nemiscare contemplativa, fie in învartire, joc, goana,strigate dionisiace". (Probleme estetice, 1924). In contextele poetice în care apar aceste doua lexeme, cu o frecventa foarte mare mai ales in "Poemele luminii", nu mai comunica decat acele stari: transcendere expresionista, devenind niste toposuri independente, cu valoare aparte, apartinand adica poeticei blagiene în special si, în general, celei expresioniste; ar fi naiv sa le "citim" în aspectul lor denotativ obisnuit. "Linistea" lui Blaga nu este o liniste fizica, ci una metafizica, iar "tacerea" nu înseamna deloc "nerostire" [in sensul fonic, material al discursului, cum am putea crede] ci anticiparea acelei interiorizari a peisajului înconjurator cu rol pregatitor în vederea comunicarii cu absolutul. Cand diversi comentatori se amuza, descoperind atatea "sofisme" sau contradictii în interiorul discursului poetic si teoretic blagian, nu este vorba decat de o întelegere gresita data termenilor, considerati în afara contextului poetic.
"Absolutul" la care Blaga se refera este sufletul, centrul gravitational expresionist; pentru inzi Atman înseamna chiar suflet. In poezia de care ne ocupam, doua sunt cuvin tele-cheice: "liniste" si "suflet", acesta din urma fiind exprimat ca principiu universal prin subtila aluzie ce se facie la "metempsihoza", conceptie care a înflorit tocmai în aria culturala indica. "Sufletul" este exprimat poetic prin numeroase marci lingvistice: "sînge tînar", "patimi mari "soare viu", "vieata netraita", aparand ca un conglomerat de trairi tumultuoase si profunde, care alcatuiesc valorile supreme ale umanului. Pentru a le exalta si a le perpetua, pentru a fi în consonanta cu ele dincolo de durata, modalitatea este aceea a pastrarii |"linistii", dupa cum în "Vreau sa joc" modalitatea este dinamismul exacerbat. In conceptia poetului am vazut ca cele doua atitudini fata de absolut nu se exclud.
|
|
