|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU LUMINA RAIULUI, LUCIAN BLAGA
COMENTARIU LUMINA RAIULUI, LUCIAN BLAGA
Comentariu "Lumina raiului" referat Lucian Blaga
Spre soare rad!/Eu nu-mi am inima în cap,/nici creieri n-am în inima./Sunt beat de lume si-s pagan !/Dar oare ar rodi-n ogorul meu/atata ras far' de caldura raului ?Si-ar înflori pe buza ta atata vraja,/de n-ai fi framantata,/Sfanto,/de voluptatea-ascunsa a pacatului ?/Ca un eretic stau pe ganduri si ma-ntreb:/De unde-si are raiul/lumina ? — Stiu : îl/lumineaza iadul/cu flacarile lui!
Poezia "Lumina raiului" face parte din volumul "Poemele luminii", publicat la "Biroul de imprimate "Cosanzeana" din Sibiu, in 1919. Se stie ca Blaga este poetul trairilor antinomice, la modul expresionist. La el lumea este "minune" si "scrum" (vezi "Tamaie si fulgi"), bucuria se conjuga cu teama (vezi "Flori de mac"), linistea are în subtext întrebari rascolitoare, lumina este moarte si moartea lumina, trupul si sufletul sunt "frati gemeni" ("Misticul" — Pasii profetului), putregaiul e luminos, iar teluricul e plin de gratie etc.
Poetul nu oscileaza între stari contradictorii, cum fara îndoiala i s-ar putea întampla unui romantic, ci le rezolva într-o unitate insolita, acceptînd aceasta dureroasa înfratire a lor, care e privita nu ca un rau, ci ca o revelatie Binele moral nu poate fi gîndit fara existenta subterana a raului ; lumea este guvernata în egala masura de un principiu divin si de unul demonic. Aceasta nu duce la sfasierea fiintei, dimpotriva, la un echilibru hieratic, receptat în constiinta cu uimire, asa cum se întampla în "Pax magna" (Poemele luminii" : "Pe semne — învrajbiti / de-o vesnicie Dumnezeu si cu Satana / au înteles ca e mai mare fiecare / daca-si întind de pace mana. Si s-au împacat / în mine. Impreuna picuratu-mi-au în suflet / credinta si iubirea si-ndoiala si minciuna". Blaga nu se va zbate, ca Arghezi, între "credinta si tagada", ci le va trai paradoxal, pe amandoua simultan; stare de o mare tensiune, caracteristica — iarasi — expresionismului. Sfintenia apare aureolata de pacat si tocmai aceasta da sentimentul plenitudinii fiintei, care se simte funciar "pagana": "Sunt beat de lume si-s pagan!" exclama poetul raspunzand freneziei dionisiace interioare ce caracterizeaza cea mai mare parte a acestui prim volum. Eul interior este receptat ca fiind de natura stihiala, incontrolabila, greu de supus, deoarece este dat; poetul i se supune fara cartire. Elanul care-l anima nu tine de vointa, ci de supunerea datorata acestui demon interior ; (uneori, am vazut ca el este de natura divina — în "Vreau sa joc !", unde, la fel, nu e afirmata o individualitate volitiva, ci tot un raspuns la cerinta imperioasa a stihiei interioare ("Sa nu se simta Dumnezeu în mine / un rob în temnita — încatusat").
Erosul însusi este vraja izvorata din voluptatea pacatului. O astfel de simtire este, cum am mai spus, o "erezie" poetica, nesupusa conceptelor, o traire între "rai si iad", spatii ce se lumineaza reciproc, suprapunandu-se. Rezultanta lor e afirmarea vitalitatii care înfloreste fara oprelisti, rasul fiintei, solaritatea ei ("Spre soare rad !"). Ceea ce se respinge din capul locului în experienta poetica este amestecul intelectului în cumpana dreapta a inimii : "Eu nu-mi am inima în cap, / nici creieri n-am în inima". Din nou inima este aceea care-si spune cuvantul prin jubilatia ei, iar gandul e constrans sa participe, sa-si revele si sa accepte aceasta "erezie": "Ca un eretic stau pe ganduri si ma-ntreb: De unde-si are raiul / lumina ? — Stiu. Il lumineaza iadul / cu flacarile lui !" Acest "stiu" este afirmat de fapt cu inima, nu cu gandul, care, ca întotdeauna, se lasa covarsit de un adevar mult mai adanc, deoarece este simtit, nu dedus. Astfel, gnoseologia blagiana se reduce, deocamdata, sau încearca sa se reduca la o ontologie, lucru vizibil înca din "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", unde se afirma primatul afectului în situarea fata de cosmos.
In legatura cu versurile "Eu nu-mi am inima în cap, / nici creieri n-am în inima" încape o discutie mai ampla ; e vorba aici de cunoscuta opozitie dintre suflet ca mod de traire a experientei poetice expresioniste si spirit ca forma de cunoastere intelectuala. Explicand pictura lui Van Gogh, luat drept model pentru expresionism, Blaga va trasa in "nuce" comportamentul cognitiv al sufletului expresionist: "Un temperament, de un covarsitor dramatism, sileste natura sa traiasca o viata improprie. Artistul împrumuta parca naturii propriul sau suflet. Linia nu mai reda un contur real, ci devine simbolul unei miscari, traiectoria unui gest. Linia nu mai este marginea taiata cu foarfeci ascutite dupa forma lucrurilor, ci proiectiunea unui suflet interior." (s.n.) Transgresarea realului are loc prin intermediul acestui suflet dionisiac neproblematizant, considerat în mod aproape exclusiv "motorul" expresionismului. Cel care va sintetiza perfect opozitia dintre suflet si spirit este Ludwig Klages în lucrarea Der Geist als Widersacher aer Seele (Spiritul un adversar al sufletului, 1929), devenita apoi un punct de referinta pentru poetica expresionista. Blaga o va comenta pe larg în Censura transcendenta, unde gasim urmatoarele disociatii: "Dintre toate despicarile lui Klages, ne va interesa îndeosebi aceea în legatura cu «cunoasterea».
Klages fixeaza si în domeniu un dualism: «Trairea mitica» si «cunoasterea obiectivanta». In viziunea mitica «sufletul traitor» e contopit cu «icoana traita». In «cunoasterea care obiectiveaza», eul spiritual îsi opune rece un "obiect împietrit". Pe taramul cunoasterii (noi nu privim problema decat sub acest aspect), lupta dintre spirit si suflet ar lua deci infatisarea unei lupte între cunoasterea intelectuala prin concepte rationale, si cunoasterea mitica prin vedenii icoane însufletite." (Trilogia cunoasterii. Fundatia per.
literatura si arta, 1943, p. 437).
|
|
