|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU PAN, REFERAT, LUCIAN BLAGA, PAN
COMENTARIU PAN, REFERAT, LUCIAN BLAGA, PAN
Comentariu "Pan" referat de Lucian Blaga
Acoperit de frunze vestede pe-o stanca zace Pan./E orb si e batran./Pleoapele-i sunt de cremene,/zadarnic cearc-a mai clipi,/caci ochii-i s-au închis — ca melcii — peste iarna./ Stropi calzi de roua-i cad pe buze:/unu,/doi,/trei./Natura îsi adapa zeul./Ah, Pan!/îi vad cum îsi întinde mana, prinde-un ram/si-i pipaie/cu mangaieri usoare mugurii./ Un miel s-apropie printre tufisuri./Orbul îl aude si zambeste,/caci n-are Pan mai mare bucurie,/decat de-a prinde-n palme-ncetisor capsorul mieilor/si de-a le cauta cornitele sub nastureii moi de lana./Tacere./In juru-i pesterile casca somnoroase/si i se muta-acum si lui cascatul./Se-ntinde si îsi zice:/"Picurii de roua-s mari si calzi,/cornitele mijesc,/iar mugurii sunt plini./Sa fie primavara ?"
Poezia "Pan", face parte din volumul "Pasiiprofetului", aparut la 1921, la Editura Institutului de Arte grafice "Ardealul" Cluj. Volumul Pasii profetului se deschide cu acest poem care joaca rol de preludiu, ca si "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" pentru "Poemele luminii". Se poate observa, dealtfel, ca fiecare nou volum are o "prefata" lirica proprie sau, mai degraba, ca în teatru, un fel de prolog în care este prezentat un esantion liric, o prima deschidere de cortina pentru scenariul liric ce urmeaza. Daca "Poemele luminii" se deschideau graitor cu vocabula "eu", "Pasii profetului" începe cu numele impersonal al zeitatii naturii, Pan.
Individualismul este înlocuit cu panismul, sentiment obiectivat al participarii la ritmurile subterane ale firii. Trairea este voit estompata, ca si cum poetul si-ar contempla de foarte departe si cu detasare eul absorbit în regnurile vesnice ale naturii, în afara de timp: "Acoperit de frunze vestede pe-o stanca zace Pan". Eul liric s-a obiectivat pana la transformarea în "el", in acest suflet pancosmic cu care poetul simte parca de la distanta, ca printr-un intermediar. Doar dupa vagi semne îl recunoastem pe poetul însusi proiectat Intr-un fel de divinitate degradata: Pan "zace" adapat de natura, asa cum în "Gorunul" poetul însusi "zacea" într-o clipa de pierdere de sine sub "frunza jucausa" a arborelui sacru sau cum simtea ca "sufletul i-e dus dc-acasa", ca "S-a pierdut pe-o cararuie-n nesfarsit si nu-si gaseste / drumul înapoi" (vezi poezia "La mare" - "Poemele luminii").
Sentimentul pierderii propriului eu, obosit "de prea mult suflet", de prea marea tensiune a energiei interioare este compensat de ivirea acestui nou eu — eul panic, care nu mai exista decat la nivelul unor ritualuri cosmice infinitesimale : "Stropi calzi de roua-i cad pe buze: / unu, / doi. / trei".
In "Vreau sa joc" poetul simtea în sine o divinitate a jubilatiei, dornica sa se dezlantuie din "temnita" trupului. Aici Pan, contemplat de la distanta, nu simte în interior ("îl vad"), "e orb si e batran", un eu atemporal care nu striga la modul expresionist, nu se mistuie-n elanuri de autodistrugere, ci "zace" într-o mare "tacere", coborat la nivelul fapturilor candide (mieii, mugurii), comunicand doar tactil ("prinde-un ram / si-i pipaie / cu mingaieri usoare mugurii" sau "prinde-n palme-ncetisor capsorul mieilor" etc.)
Imprumutata mitologiei clasice, figura zeului Pan nu e aceea pe care o cunoastem din traditia anterioara. Viata lui se desfasoara la nivelul senzatiei primare, dispersata si dizolvata în regnurile în mijlocul carora se afla: Lui Pan nu-i ajunge un singur semn pentru a ghici apropierea primaverii (acest semn ar putea fi un cuvant!), ci o multime de semne marunte pe care le recepteaza cu ochii închisi, prin buze, palme. Senzatia de "cunoastere confuza" transmuta umanul la nivelul naturii, unde sigurul elan este cresterea, "mijirea" mugurilor si a coarnelor animale. Inconstienta creaturii apartine deopotriva si creatorului, lui Pan, care traieste el însusi ciclic si lent prefacerile naturii.
In întregul volum se poate observa cum umanul capata atribute naturiste si reciproc, natura are impulsuri umane: livada are "gene de stufuri", noaptea întinde "mani tomnatice"; reciproc, gura iubitei e "strugure-n-ghetat", noaptea e "palpaire de pleoape", "amurgul sufla cu buze rosii", "0 raza [....] si-aduna aripile si se lasa tremurand pe-o frunza", florile au "sani de lapte" etc. Din multimea de astfel de sugestii diseminate în întreg volumul se tese o fiinta uriasa, fara contur, cu organe apartinand mai multor regnuri, ciudat amestecate, cu simtiri si impulsuri vegetale, animale, umane, un urias "eu depersonalizat" — eul panic. Trairea acestei fiinte neanzestrate cu constiinta este nediferentiata, primara, nu banuieste macar existenta cuvantului, care este alienare, sfasiere. Pan e orb, batran si, desigur, mut si cu simtul auditiv mult diminuat, nepercepand decat zvonuri îndepartate. Lumea simturilor este redusa la cateva miscari ale materiei mineralizate si vegetale. Aici durerea devine imperceptibila, iar lumina este mai degraba "caldura" îmbietoare la somn. Ca si natura, omul nu vede, ci simte — adormiri, treziri, mijiri, cresteri. Suntem foarte departe de "avanturile nemaipomenite" din "Poemele luminii". Spatial, universul se reduce de la "întunecata zare", de la "marea de-ntuneric", la o "stanca" acoperita de foi vestede, "un lan", "mormantul", "arinisti", o "manastire", un "prag" adica exact la atat cat se poate cuprinde cu simturile, ur univers familiar si mult îngustat.
Se poate vorbi de o regresiune în regnuri a eului dictatorial care simte apasarea unei amenintari careia nu i se poate opune în nici un fel; Pan se afla imers în cosmosul originar ca o ipostaza a eului anonim, manifestan-du-se ca un element nevorbitor, incapabil de vreo mediere care sa îndeparteze de fiinta primordiala. Impietrit in materie, transmutat în mineral, vegetal etc., zeul are gesturi calme, încetinite ca însasi materia, primara, dar în aceasta lentoare a miscarilor se simte spaima teribila în fata unui fapt inevitabil. Zeul presimte viclenia noilor semne, ce vor sa instaureze un alt discurs cultural si aceasta presimtire îl întristeaza de moarte întrucat "cantecul" sau devine inutil cand înstrainarea data de "crestinism" (noul sistem de semne) pune stapanire chiar pe fapturile nevinovate (paianjenul), integrate initial în paradisul pagan al existentei magice. Volumul "Pasii Profetului" se încheie în mod firesc cu poezia "Moartea lui Pan" ca un prag semantic spre sensul polivalent al "Marii Treceri". Limbajul "cantecului" va fi definitiv abandonat si semnele prin care se înfaptuia acesta vor fi dispersate în lume, astfel ca poetul va deveni un "cantaret bolnav" în cautarea fragmentelor care sa reconstituie discursul originar. Alterarea care se instituie în spatiul poetic al acestui volum are drept obiectiv principal elementul purtator de sens, adica cuvantul; de aici poetica blagiana nu este altceva decat o violenta negatie a discursului lingvistic ce separa semnul de sens.
|
|
