|
Acasa » REFERATE » COMENTARIU TESTAMENT, REFERAT TUDOR ARGHEZI
COMENTARIU TESTAMENT, REFERAT TUDOR ARGHEZI
Referat "Testament" de Tudor Arghezi
1. Preliminarii. Testament este "arta poetica" cea mai cunoscuta" din istoria noastra literara. Asezata în fruntea volumului de debut din 1927, "Cuvinte potrivite", a fost simtita de la început ca o poezie programatica în care apar câteva probleme de ideologie literara si de tehnica artistica, esentiale pentru definirea viziunii poetice a lui Arghezi.
Textul poeziei nu versifica însa, pur si simplu, niste idei. Poezia lui Arghezi este fundamental existentiala, în sensul ca surprinde stari ale existentei - de cele mai multe ori într-un limbaj uluitor prin plasticitatea lui -, dar aceasta nu înseamna ca ideea nu exista. Arghezi e un poet cu intuitii adânci, cu un simt aproape familiar al marilor adevaruri, iar gândul sau are o perfecta corporalitate lirica, e ascuns în forme tulburatoare si adesea fascinante de limbaj.
2. Structura poetica si semnificatii. A. Ceea ce frapeaza întâi în poezia lui Arghezi este rezonanta unor neasteptate împletiri lexicale. Cuvintele se leaga în grupuri apropiate sau departate într-un fel cum limbii româna n-a mai cunascut pâna la Arghezi. Asocierile rezultate au un dublu efect: material si ideal. Imaginile sunt foarte concrete, cuvintele se înfig parca în "carnea" lucrurilor, înteapa, irita sau uluiesc sensibilitatea noastra, purtând în acelasi timp o extraordinara forta de sugestie a ideii.
Dupa prima lectura ramâne ecoul unui timbru specific care creste din melodia cuvintelor: Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte, / decât un nume adunat pe-o carte;/ In seara razvratita care vine ... / cartea mea-i, fiule, o treapta ;/ ea e hrisovul vostru cel dintâi;/ ca sa schimbam, acum, întâia oara / sapa-n condei si brazda-n calimara, / batranii-au adunat , printre plavani, / sudoarea muncii sutelor de ani;/ din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / eu am ivit cuvinte potrivite; /veninul strâns l-am preschimbat în miere; /am luat ocara, si torcând usure / am pus-o când sa-mbie, cat sa-njure;/ din bube, mucegaiuri si noroi / iscat-am frumuseti si preturi noi;/ biciul rabdat se-ntoarce în cuvinte; /domnita sufera în cartea mea; / slova de foc si slova faurita / împerecheate-n carte se marita etc.
Formulele sunt aproape aforistice, ideea lor e penetranta, dar originalitatea glasului poetic provine de altundeva, din calitatea materialului lexical si a tiparului sau sintactic, deci din specificul cuvintelor si al topicii poetice. Se poate observa ca întregul text este astfel alcatuit, încât enunturile logice - exprimând atitudini, sentimente, opinii etc. -, transmise de obicei în structuri lingvistice obisnuite (de tipul "nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte"), sunt reliefate printr-o expresie inedita si, deci, memorabila, care creeaza structuri noi în limbajul poetic românesc : decât un nume adunat pe-o carte, seara razvratita, osemintele varsate-n mine, bici rabdat, slova de foc etc. Aceasta alternanta între pasajele care nu au functie figurativa, banale din punct de vedere stilistic, si cele dominate de expresiile figurative confera poeziei prospetime. Cititorul nu oboseste sub navala metaforelor, iar noutatea e receptata în plinatatea ei.
La o noua lectura, se evidentiaza o anumita ordine pe care o pune Arghezi în organizarea materialului poetic. Ordinea porneste de la cuvântul carte, care e termenul-cheie al întregii constructii: cartea e treapta, e hrisov; pentru a exista a fost nevoie de condei si calimara; la care se ajunge prin cuvinte potrivite: cartea e Dumnezeu de piatra, hotar înalt, cu doua lumi pe poale; cartea înseamna frumuseti si preturi noi iscate din bube, mucegaiuri si noroi; cartea e bici rabdat care pedepseste odrasla vie-a crimei tuturor; In ea Domnita sufera, iar Domnul o citeste, / Far-a cunoaste ca-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei.
Apare clar ca termenul carte detine o pozitie privilegiata în text, ca în jurul lui se construieste ideea poeziei. Dar care este aceasta idee se vede abia dupa ce poetul stabileste o identitate între carte si sudoarea muncii. Cartea e munca, truda asupra cuvintelor, pentru ca numai aslfel poale fi "potrivit" sa sune frumos, poetic, graiul cu îndemnuri pentru vite al stramosilor:
Ca sa schimbam, acum, întâia oara,/ Sapa-n condei si brazda-n calimara,/ Batrânii-au adunat printre plavani /Sudoarea muncii sutelor de ani./ Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite /Si leagane urmasilor stapâni./ Si, framântate mii de saptamâni,/ Le-am prefacut în versuri si-n icoane.
Identitatea de substanta dintre carte si sudoare e un proces reliefat prin opozitia între ce a fost si a devenit limbajul, de aceea textul e construit în continuare antitetic. Sirul de metafore, cuvintele, locutiunile, expresiile se grupeaza în serii opuse: grai cu-ndemnuri pentru vite — cuvinte potrivite, zdrente - muguri si coroane, venin — miere, cenusa — Dumnezeu, bube, mucegaiuri, noroi — frumuseti si preturi noi, rob - Domn, slova de foc - slova faurita etc.
B. Urmarind "jocul" cuvintelor, sesizam, în sfârsit, în arhitectura poemului "Jocul" ideilor, gândul limpede si concis al poetului. Si ce spune poetul ?
a. Ca singurul bun pe care-l poate lasa urmasilor este o carte de poezie, adica o valoare spirituala în care a sublimat munca strabunilor robi, a celor ce au trait în penumbra istoriei într-o permanenta si chinuitoare razvratire (strofa I).
b. Cartea reprezinta hrisovul cel dintâi, documentul fundamental care atesta mutatia muncii creatoare a unui popor dintr-un plan material într-unul spiritual (strofa a II-a).
c. Schimbul instrumentelor de munca - al sapei în condei si al brazdei în calimara - s-a produs cu cazna si în timp si a fost dublat de o schimbare a cuvintelor. Poezia este în fond - spune Arghezi - un fenomen de distilare, este esenta de cuvinte extrasa din limbajul comun. Poetul "potriveste" cuvintele, pastrându-le mustul, fragezimea initiala, dar obligându-le sa slujeasca un gând, o idee. Ele nu mai sunt inconstiente ale existentei, ci materie în care se modeleaza constiinta de sine a omului. De aceea, orice carte devine "Dumnezeu de piatra", "hotar înalt", marcând trecerea între ipostazele muncii creatoare a unui popor (strofa a III-a).
d. Cartea e o razbunare, un bici rabdat, care întoarce prin arta un destin, izbavindu-l de suferinta :
E-ndreptatirea ramurei obscure/ iesita la lumina din padure/ Si dând în vârf, ca un ciorchin de negi, /Rodul durerii de vecii întregi.
e. Semnul cel mai pregnant al razbunarii este sa pastrezi în floarea de cuvinte a artei parfumul radacinilor. Poezia e nascuta din bube, mucegaiuri si noroi si ea trebuie sa aminteasca întruna care-i sunt izvoarele. Poezia poate fi si o floare a raului, o metamorfoza estetica a suferintei (strofa a IV-a).
f. Distilând raul original, poezia produce suferinta stapânului si a domnitei, e ca o otrava perfida, pentru ca în frumusetea obtinuta cu foc si truda se ascunde o mânie naprasnica, ucigatoare (strofa a V-a).
Din "Testament" pot fi deduse câteva idei : orice carte instituie un cult al stramosilor, fiind forma cea mai înalta si mai rezistenta de oglindire a vietii si spiritualitatii unui popor; poezia este un proces de purificare a cuvintelor si de modelare în noua lor substanta a unui univers de frumusete care sa exprime si sa razbune realitatea; urâtul poate deveni estetic, frumusetea avânt adeseori, în mod paradoxal, radacini urâte, asa cum unele flori cresc din mucegai; poezia nu e doar inspiratie (slova de foc), ci si mestesug (slova faurita), nu numai talent, ci si efort intens si migalos de artizan.
Din toate afirmatiile de pâna acum, se poate desprinde coastatarea ca, pentru Arghezi, poezia este o expresie a spiritualitatii unui popor, o inefabila sinteza etnica, etica si estetica pe care o realizeaza cu efort si suferinta truditorul cuvintelor, Poetul.
3. Concluzii. Poezia lui Arghezi, în întregime, este o ilustrare exceptionala si riguroasa a "artei poetice" din "Testament". Putini poeti s-au realizat cu atâta tenacitate în spiritul unei idei initiale. Energia lui expresiva, fecunditatea fanteziei, mesajul atât de uman s-au dezvoltat pe coordonatele unei conceptii despre arta care a ramas nealterata de-a lungul întregii sale activitati. "Poetul scrie pentru a-si spune ca întelesul ultim îi va scapa, dar nu renunta sa-l caute. Asa încât însasi aspiratia spre unitate este unitatea pe care o putem numi (...) ca gest al unei constiinte tensionate pentru care poezia nu este totusi numai un joc sau numai potrivire de cuvinte, ci încercare de întelegere prin cuvânt"
|
|
