|
Acasa » REFERATE » COMPARATIA IN LITERATURA, OPINII, G. IBRAILEANU
COMPARATIA IN LITERATURA, OPINII, G. IBRAILEANU
Comparatia in literatura, opinii, G. Ibraileanu
Opinia criticului de la Iasi, G. Ibraileanu, în privinta comparatiei si a relatiilor acesteia cu metafora reiese destul de clar dintr-un studiu despre povestirile lui Creanga, studiu care începe astfel: "Creanga n-are metafore. Un însemnat critic si filolog francez, Remy de Gourmont, observand ca Homer n-are metafore, explica aceasta particularitate stilistica prin primitivitatea ilustrei epopei elenice ( Problemes du style). Primul stadiu al inteligentei «figurative» este comparatia..," Se naste întrebarea: comparatia sa fie, în adevar, primul stadiu al inteligentei "figurative"?
Pentru a ne lamuri în privinta aceasta, sa ne adresam achizitiilor stiintifice referitoare la originile limbajului uman. Nu va fi nevoie sa adancim aceasta problema — datele ei fiind îndeobste cunoscute; vom aminti numai acele concluzii ale cercetarilor care pe noi aici ne intereseaza în mod deosebit.
Este vorba, în primul rand, de rolul "onomatopeelor" în procesul formarii limbii. Demna de retinut este observatia pe care o consemneaza A.G. Spirkin în studiul sau despre "Originea limbii si rolul ei în formarea gandirii". Dupa ce se aminteste ca "în orice limba moderna exista un numar destul de mare de cuvinte a caror natura onomatopeica se simte înca precis la auz", autorul studiului citeaza în acest sens, — cu titlu ilustrativ — o lista extrem de lunga de substantive si verbe. Sa retinem, si noi, doar pe unele dintre ele: tunet, a tuna, a suiera, a susoti, a bubui, a bombani, a bazai, a galgai, a mirii, a clocoti, a scrasni, a tacani.
"Toate aceste cuvinte — se precizeaza în articolul citat — sunt cuvinte uzuale, larg raspandite; ele exprima notiuni curente, care dupa toate probabilitatile s-au fixat în vocabularul de baza al omului înca din timpurile cele mai îndepartate <...>. Onomatopeea presupune denumirea în prealabil a obiectelor si fenomenelor, pe baza distingerii unui semn caracteristic al obiectului dat, care a impresionat auzul omului primitiv".
Dar, se va spune, poate, ca sfera actiunii onomatopeelor a fost limitata la acele obiecte si fenomene care puteau produce sunetele strict propriu-zise. Fara îndoiala, aceasta a fost, la început, realitatea obiectiva. Dar, potrivit principiului asociatiei caracteristice gandirii umane, complexul sonor care reflecta imitativ una dintre caracteristicile obiectului "s-a raspandit — subliniaza autorul studiului — asupra întregii clase de obiecte asemanatoare, constituind un mijloc de reflectare generalizata a lor" (idem). Nu rezida oare, în aceasta însusi mecanismul formarii metaforei? Cu alte cuvinte, nu avem de-a face, pe baze asociative, cu fenomenul transferului de sensuri, propriu metaforei? Fara îndoiala ca da. Pornind de la caracteristicile unor fenomene ale naturii, omul va fi caracterizat, de pilda, prin "a tuna" si "a fulgera" manifestarile de manie ale unui semen — creind, astfel, fara a-si da seama de aceasta, o metafora. Va fi spus, poate, la un moment dat despre acelasi semen ca, stapanit de furie, "bubuie ca tunetul", dand nastere, tot fara sa stie, unei comparatii. Care dintre cele doua modalitati de comunicare se va fi ivit mai înainte? Mai curand metafora, decat comparatia, asa cum demonstreaza încarcatura figurativa a mai tuturor cuvintelor care exprima miscarea, actiunea. Cand spunem vantul sufla, sensul verbului mai porneste de la observarea unui fenomen fiziologic al omului? Dar, în formula cineva maraie, nu recunoastem un sens devenit figurat, prin transfer metaforic?
Nu intentionam a duce mai departe analiza procesului de formare a limbii, — un fapt este unanim recunoscut de cercetatorii dezvoltarii fenomenului lingvistic si anume acela ca unul din factorii cu rol esential în largirea sferei semantice a cuvintelor îl constituie capacitatea omului de a stabili o legatura asociativa între reprezentari, ceea ce determina transferurile de sensuri lexicale, acestea concretizandu-se fie în metafore, fie în comparatii.
Concluzia ce trebuie retinuta este aceea ca ambele modalitati expresive s-au ivit concomitent si ca deci nu numai comparatia apartine "primitivitatii limbajului".
|
|
