|
Acasa » REFERATE » COMPARATIA SI FUNCTIILE EI, EXEMPLE
COMPARATIA SI FUNCTIILE EI, EXEMPLE
Referat "Comparatia si functiile ei" exemple
Dupa cum se stie, dintre mijloacele de expresie care confera comunicarii calitati deosebite din punctul de vedere al valorii artistice si al sugestivitatii, metafora se bucura de o pretuire aproape inegalabila.
Cercetatorii virtutilor stilistice îi consacra, de preferinta, studii, analizandu-i mecanismul si relevandu-i capacitatea de a potenta impresiile, iar artistii cuvantului — prozatorii si, mai ales, poetii — o cultiva pe scara întinsa.
Faima acestui procedeu al expresiei ne apare pe deplin îndreptatita, caci procesul de creatie metaforica dezvolta acel sentiment de aleasa satisfactie pe care îl da descoperirea identitatii stabilite de artist între doua obiecte sau realitati substituibile, asa cum ele se reflecta într-o anume structura lingvistica. Imaginea dintr-un enunt cum este "ca un glob de aur, luna...poate fi redata prin formula globul de aurl lunii...", fie - si mai esential metaforic - prin "globul de aur al cerului".
Esteticienii care au cercetat semnificatia modalitatii lingvistice a metaforei i-au subliniat acesteia caracter; -fundamentala — si anume functiunea sa unificatoare, de vreme ce ea surprinde, în diversitatea aspectelor realitatii, identitatea de esenta a lumii. Evident, nu alt sens exprima, în fond, termenii unei comparatii, care, dupa cum se stie, este expresia explicita a continutului oricarei metafore.
Cel dintai care a întreprins analiza "metaforei" a fost Aristolel. In "Poetica" sa, devenita celebra, el nu numai ca da o perfecta definitie a procedeului metaforic, dar, totodata, distinge formele ei variate, pe care le ilustreaza cu exemple edificatoare. Sa urmarim, aceasta exegeza estetica datorita Stagiritului — si aceasta cu atat mai mult cu cat ea a stat la baza opiniilor exprimate de toti acei autori care, la randul lor, peste veacuri, s-au referit la procedeul expresiv al metaforei.
"Metafora — precizeaza Aristotel — e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speta, fie de la speta la speta, fie dupa analogie".
Vestitul estetician arata numaidecat sensul tipurilor de metafora mentionate în definitie, dand si exemplele cuvenite: "Ce vreau sa spun prin trecerea de la gen la speta, se poate întelege din exemplul: "aci mi-a stat corabia". Intr-adevar, "a sta ancorat" e unul din felurile de a sta. Pilda de trecere de la speta la gen e: "mii de ispravi frumoase savarsit-a Odiseu", unde "mii" are întelesul de "multe" si e folosit de poet în locul termenului care înseamna "multe". De la speta la speta sunt trecerile: "sufletul luandu-i-l cu bronzul" si "taind cu bronzul neanduplecat", în care pentru "a lua", poetul întrebuinteaza "a taia", iar pentru "a taia", "a lua", amandoua cu întelesul de "a ridica" ceva.
"Trecere dupa analogie e de cate ori, într-o serie de patru termeni, cel de al doilea se gaseste cu cel dintai în acelasi raport ca al patrulea fata de cel de al treilea. In acest caz, în locul celui de al doilea se va putea întrebuinta al patrulea si, în locul celui de al patrulea, al doilea. Cateodata, poetii mai adauga si termenul la care se refera cuvantul înlocuit prin metafora. Ca sa dau o pilda, cupa e pe langa Dionysos cum e scutul pe langa Ares. Poetul va putea dar numi cupa "scutul lui Dionysos" si scutul "cupa lui Ares". Sau, tot asa, batranetea într-o viata e ceea ce-i seara într-o zi. Se va putea dar spune, în loc de seara, "batranetea zilei", sau cum face Empedocle, în loc de batranete "seara vietii" sau "amurgul vietii". Aristotel patrunde si mai adanc în procesul creatiei metaforice rezultat din "analogie", altfel spus din "comparatie",
precizand:
"Pentru cate unul din termenii analogiei se poate întampla sa nu existe un nume al lui, propriu, si metafora totusi sa se faca. A împrastia samanta, bunaoara, se zice "a semana"; pentru "a împrastia vapaia soarelui" nu exista cuvant. Cu toate acestea, ideea se gaseste cu soarele in acelasi raport ca semanatul fata de samanta, de aceea se si spune: "semanand dumnezeiasca vapaie".
"Acest soi de metafore mai pot fi folosite si altminteri: atribuind, anume, umii obiect oarecare numele metaforic, dar tagaduindu-i unele din calitatile lui specifice. Ca si cand cineva, vorbind despre scut, i-ar zice nu "cupa lui Ares", ci "cupa fara vin".
Dupa analiza pe care am citat-o si care face obiectul capitolului XXI al "Poeticei", Aristotel revine si în capitolul urmator, subliniind superioritatea expresiva a metaforei fata de alte cateva procedee stilistice, mai obisnuite:
"Dintre toate, singur el (darul metaforelor) nu se poate învata de la altii, si e si dovada unei fericite predispozitii: cad a face metafore frumoase înseamna a sti sa vezi asemanarile dintre lucruri" (subl. ns.), cu alte cuvinte: a compara si a stabili trasaturile identice ale fenomenelor.
Concentrate, observatiile filozofului grec asupra formelor si functiunilor metaforei sunt cît se poate de revelatoare. Vorbind, totodata, despre analogie, recte, despre "comparatie", el dezvaluie, în esenta, mecanismul acelui spirit asociativ pe care îl presupune expresia artistica a acestei modalitati stilistice — în ea rezidand însusi nucleul germinativ al metaforei.
Folosirea uneia sau a alteia dintre cele doua modalitati stilistice — metafora si comparatia — este impusa de îasasi natura comunicarii, de însesi formele gandirii si ale fanteziei. Aceasta vrea sa spuna ca, într-un anume context, aparitia uneia se dovedeste mai adecvata decat a celeilalte.
Cu atat mai oportuna ni se pare aceasta precizare cu cat unii interpreti ai valorilor lingvistice expresive, pornind de la considerentul ca metafora prin conciziunea enuntului — calitate în care, potrivit opiniei lor, se afla izvorul încantarii artistice, înclina, cand, pur si simplu, nu le ignora, sa minimalizeze însusirile stilistice ale comparatiei.
Numai ca analiza acestei modalitati de expresie — avem în vedere analiza obiectiva, ferita de orice prejudecata -ne-o descopera, prin multitudinea atributelor ei de structura si forma, ca fiind, deopotriva, un instrument de cunoastere si o sursa a delectarilor estetice nu mai prejos decat acelea iscate de metafora.
Cand definim comparatia ca pe un instrument de cunoastere — prin aceasta îi atribuim o functie cu dubla finalitate: pe de o parte, primul sau termen trimite gîndirii si sensibilitatii noastre imaginile: unei naratiuni, ale unei descrieri, ale unei portretizari, sau ale unor judecati de valoare propriuzise, iar, pe de alta, al doilea termen aduce în cîmpul cunostintei noastre fie date extrase din observarea fenomenelor naturii, fie idei legate de viata apartinand celor mai diferite domenii de activitate ale omului.
Cu alte cuvinte, în afara de contributia acestor date si idei la reprezentarea cît mai fidela si mai nuantata a imaginilor,înfatisate în primul plan al comparatiei, cuprinsul celui de-al doilea termen reprezinta el însusi o poarta larg deschisa spre feluritele înfatisari si sensuri ale unei lumi ce ni se prezinta revelatoare.
Comparatia ne apare, asadar, de doua ori interesanta: o data, prin ceea ce ne comunica direct primul dintre termeni,-iar a doua oara, prin ceea ce ne dezvaluie, în sine, celalalt factor al sau, care, îsi împrumuta elementele constitutive din larga sfera de reflectii, reactii si observatii ale omului în relatiile lui cu natura si cu societatea.
Asa se explica, de pilda, importanta deosebita pe care Camil Petrescu o acorda comparatiei, careia îi încredinteaza un rol de seama în întreaga sa opera. Carui considerent se datoreaza faptul? Sa încercam a gasi raspunsul acestei întrebari, pornind de la conceptia scriitorului asupra functiei si calitatilor limbii.
Camil Petrescu atribuie limbii rolul de mijloc de expresie, însusirile ei esentiale fiind: corectitudinea gramaticala, flexibilitatea sintactica si precizia.
Aci, ne intereseaza sa aflam ce întelege scriitorul nostru prin precizie. Iata una din precizarile sale, în aceasta privinta: "Proprietatea expresiei este o calitate indispensabila artistului adevarat si omului de stiinta în întelesul superior al cuvantului. Ea este piatra filozofala a îndemanarii. Cîmpul ei este nelimitat întratat încat stiinta se mai defineste în logica moderna si ca o limba precisa".
Retinand aceasta opinie, ne dam mai bine seama de ce Camil Petrescu acorda comparatiei — dupa cum vom avea prilejul sa dovedim — o atît de mare importanta. Nu este, oare, ea — comparatia - prin cel de-al doilea termen al sau — mijlocul de a da un plus de precizie ideii exprimate prin primul termen al formulei?
Se poate spune ca acest procedeu stilistic vine în ajutorul preciziunii însesi a comunicarii — largindu-i sau adancindu-i sensul. El corespunde necesitatii de a da cuvantului întreaga lui forta expresiva. Concentrata, prin transferul de semnificatii, metafora oricat de rafinata — sau, tocmai de aceea — ridica o bariera în calea sesizarii plenare si spontane a mesajului, caci ermetismul ei existent în imensa majoritate a cazurilor, nu poate fi tagaduit.
Facand, de pilda, elogiul metaforei, a carei superioritate expresiva fata de comparatie o subliniaza de mai multe ori, Remy de Gourmont nu-si poate stapani entuziasmul în fat unui pasaj ca acesta: "Devant la moitie orientale du firmament humide, la mere des vaches a fait la lumiere, eîle s'esi repandue' elle-meme de plus en plus large, remplissant ies seins du pere ct de la mere".
Iata si comentariul criticului francez: „Qu'un poete clise Ies vaches pour Ies nuages, parce que Ies nuages nourrissent la terre de le.ur pluie, eomme Ies vaches, l'hoinme de leur lait, et qu'il appellc l'aurore la mere des vaches, â .cause que le ciel oriental est souvent nuageux le matin, c'est un effort dont nos litteratures sont â peine capable depuis un siecle. Ccci n'est-il pas de la podsie d'aujourd'hui raeme?".
Da, aceasta este una dintre poeziile moderne, dar caracteristica ei nu este nici întotdeauna nici cu exclusivitate aceea a unui metamorfism de tipul celui pe care îl ilustreaza exemplele citate de autorul "Problemei stilului". Caci întrebarea careia trebuie sa i se raspunda — fiindca ea vizeaza însasi ratiunea de a fi a comunicarii ideilor si sentimentelor — este aceasta: cîti dintre cititori întalnind într-un text vacile cerului si mama vacilor vor deduce ca în prima formula este vorba de nori, iar în cea de-a doua — de aurora?
Sunt asemenea sarade metaforice de natura sa asigure acea precizie a expresiei de care vorbea Camil Petrescu? Si
— orice s-ar zice — nu o slujeste oare comparatia într-un
grad mult mai înalt?
Nu e în intentia noastra — subliniem aceasta înca o data — de a opune comparatia — metaforei, pentru a releva suprematia celei dintai asupra celeilalte din punctul de vedere al conturarii ideilor cu o cat mai mare exactitate. E numai vorba de a scoate în evidenta una din caracteristicile esentiale ale comparatiei — în raport cu acea functie metaforica potrivit careia revelarea sensului se realizeaza, de regula generala, în creatia culta, rafinata, cu dificultate.
Dar, sa revenim la opiniile lui Camil Pctrescu asupra rosturilor pe care le are de îndeplinit comparatia în expunerea gîndirii si a starilor afective.
Exista în romanul "Patul lui Procust", printre acele note din subsolul paginilor — note cu care scriitorul obisnuia sa însoteasca textul literar propriuzis — una cum nu se poate mai revelatoare sub raportul celor ce ne intereseaza pe noi aci.
In nota respectiva, ni se dezvaluie demersurile pe care scriitorul le-a facut pe langa unul din personajele romanului — personaj ascuns sub initiala X si identificat în cele din urma — pentru a-l determina sa astearna pe hîrtie impresiile si observatiile sale asupra lumii si vietii. De ce acest îndemn? Se va vedea din citat: "De multe ori am staruit pe langa el sa scrie, fiindca nu numai ca da în convorbire acea impresie unica de traire adevarata (s.n.), clar, din ceea ce stiam despre viata lui, despre legaturile lui <...>, mi se parea ca ar da la iveala lucruri de un interes documentar putin obisnuit... I s-a parut atît de absurda propunerea mea <...> ca nici n-a vrut sa stea macar de vorba. «Eu si scriitor? De ce glumesti în modul acesta?» Intr-o zi, însa, pe cînd eram amandoi prin fata Cercului Militar, a trecut pe lînganoi o fosta artista a Teatrului National, o stagiara angajata aproape în fiecare an, caci exaspera pe directori prin tot soiul de interventii, si tot în fiecare an, sistematic eliminata, caci într-adevar n-avea aproape nimic comun cu arta, si nu îndeplinea macar nici acel minimum social care îngaduie mentinerea în cadrele acestei institutii chiar fara talent. A devenit livid. — O vezi pe asta, pe femeia aceasta cu rochia roscata? Si s-a întors facandu-ma si pe mine sa ma întorc. Am ridicat din umeri a nedumerire, dar n-am spus ca o cunosc, ca sa aflu vreo taina, care altfel nu mi-ar li fost poate marturisita. — Nu, dar ce e cu ea? A ramas îngandurat, tulburat si nu mi-a raspuns nici cînd am repetat întrebarea, mereu framantat de amintirea lui... A reluat abia cînd trecusem de Teatrul National, ca sa ocoleasca orice lamurire. — E prea lung si prea complicat. Am crezut ca mi se ofera prilejul cautat de multa vreme. — E ceva asa de extraordinar, într-adevar. — Poate ca nu, poate ca da, nu stiu... Sunt ca si bolnav, din asta, de o luna de zile. Un adevarat subiect de roman... S-a întors brusc spre mine: Ai iubit vreodata? Si fara sa mai astepte raspunsul, frangand ceva din el: Patru generatii dintr-ai mei n-au gîndit cît ma framant eu de o luna. Am cautat sa exercit asupra lui presiunea care niciodata nu da gres in lumea profana.
Poate ca m-ar ispiti sa-l scriu eu -romanul asta - daca-l socoti atat de interesant. - Hide atunci la Sosea [era prin septembrie], sa luam masa si sa-ti povestesc toata intamplarea. Nu daca mi-o povestesti nu mi-e
de nici un folos. Subiecte mi se ofera toata ziua. Nu-i scriitor caruia sa nu i se ofere aproape cotidian subiecte. «Extraordinar. Am sa-ti povestesc cazul meu!... sa vezi!... Ai putea sa scoti un roman!...» Daca vrei sa-mi fii cu adevarat de folos, povesteste-mi totul în scris. Mai mult decît intamplarea, însasi, care nu poate fi mai extraordinara, orice ai spune, decat un razboi, m-ar interesa amanuntele, mai ales cadrul, atmosfera si materialul întamplarii... Fireste, ca nu-ti cer decat o redare, însa e nevoie sa fie cît mai amanuntita... Pe urma eu voi preface totul într-un roman (Si spunand asta minteam, caci nu ma gîndeam chiar sa scriu un roman). Eram mereu framantat, de vederea lui dinauntru. — Ai sa fii surprins... — Nu stiu; sa vedem. Vrei sa-mi faci acest mare serviciu? Povesteste net, la întamplare, totul ca într-un proces-verbal. (Caci, cu adevarat, banuiam mai interesante decît întamplarea însasi, alunecusurile din condei, digresiile). A suras pe ganduri, descurajat, dar era atît de prins de împrejurare, ca pe urma m-a luat de brat. — Asculta, am sa fac si asta... Desi ma întreb daca nu ai sa arunci ce scriu eu la gunoi. — Imi vei ti de folos numai daca îmi vei da material, cat mai mult, chiar cînd ti-ar parea încarcat ori de prisos, fii prolix, cît mai prolix. Foloseste, cînd vrei sa te explici comparatia [subl. ns.]. încolo nimic".
Anume am recurs la un extras mai lung din nota pe care autorul romanului "Patul lui Procust" o aseaza în subsolul a trei pagini, ca sa reiasa rolul atribuit de Camil Petrescu comparatiei. In: "Foloseste cînd vrei sa te explici comparatia" se enunta însasi caracteristica fundamentala ce revine acestei modalitati de expresie în domeniul cunoasterii caci a explica înseamna propriuzis a proiecta lumini revelatoare asupra unor fenomene ce se refuza cunoasterii depline în prima lor aparitie nu o data fulguranta.
Pentru a face pe deplin explicita ideea noastra, sa ne oprim, cu titlu ilustrativ, la un exemplu, caci constatarea aceasta va primi numeroase atestari de-a lungul întregii desfasurari a expunerii de fata.
Exista în povestirea lui Gala Galaction: "Gloria Constantini" — capodopera a genului, atît prin dozarea elementelor compozitionale cît si prin rafinamentul mijloacelor expresive la care autorul face apel — o scena de o rara frumusete; prin finetea descriptiei: întalnirea dintre cei doi "eroi" ai nuvelei aflati într-o postura ferita prin simtul discretiei în evocarea ei de ceea ce ar fi putut s-o faca impudica.
Iata pasajul: "Dupa ce s-a uscat în lumina rosie si calda a soarelui culcat pe orizont, Constantin s-a îmbracat pe jumatate si s-a întins în coverca... Era gata sa adoarma. (Craiu-Nou se ridica subtire si fiu al visului, peste imensitatile aurii, roz-albe si albastre]. Dar sari din atipeala lui, caci radutele si balariile fosnira si o forma alba trecu prin sangele amurgului. Era Frusina care venea sa se scalde. Constantin a ramas amortit, caci toata puterea i s-a strans deodata în inima care s-a zbatut sa-si rupa franele. Frusina a aruncat pe nisip cearceaful de pe umeri, si apoi, lasand sa-i alunece de vale rochia în chip de sac, pe care o avea, aparu stralucitoare ca, din teaca, o lama de Toledo. Si cu o miscare de Diana cercetatoare si atenta care-si ridica arcul, îsi ridica bratele în dreptul sînilor, iar cu crestetul, greu de casca parului, atinse, pe raza ochilor lui Constantin, cornul de argint al lunii..."
Asocierea formei albe a eroinei, mai întîi, cu o stralucitoare lama de Toledo, apoi cu Diana, evocata în miscarile ei pline de gratie, confera întregii descriptii a tabloului un aer de noblete, care, dupa cum remarcam, o fereste de efectul alunecarii pe panta vulgaritatii.
Fara îndoiala, impresia aceasta vine din distinctia elementelor cu care este comparata eroina, în nuditatea sa: lama de Toledo (trasa din teaca, miscare pandanta cu ivirea formei albe prin caderea rochiei în chip de sac) si zeita Diana? care — ele însele — sugereaza sfere independente de notiuni concomitent cu reflexul lor de lumini primite de imaginea exprimata prin primul termen al comparatiei.
Dintr-odata, imaginatia si reflectia noastra sunt solicitate, pe de o parte, sa prefigureze chipul frumoasei eroine, iar pe de alta parte sa patrunda într-o lume de notiuni cand ale culturii si civilizatiei omului — prin lama de Toledo - cînd ale metaforei — prin portretul Dianei.
Adresandu-se reflectiei noastre, prin noutatea continutului pe care îl poarta cel de-al doilea termen al sau, comparatia atinge, concomitent, sensibilitatea noastra, prin iradiatiile artistice nutrite de însusi caracterul revelator al asociatiilor.
|
|
