|
Acasa » REFERATE » COMPARATIA SI FUNCTIILE LIMBAJULUI, EUGEN LOVINESCU
COMPARATIA SI FUNCTIILE LIMBAJULUI, EUGEN LOVINESCU
Comparatia si functiile limbajului, Eugen Lovinescu
Deosebit de interesante sunt reflectiile lui E. Lovinescu asupra poeziei pe care, spre deosebire de Titu Maiorescu, el o lua în sensul larg al notiunii, si "a carei functie principala e de a transforma în întregime limbajul notional în limbaj sugestiv". Reflectiile respective apartin unui capitol în care este înfatisata dubla functie a limbii: notionala si sugestiva si în care este demonstrat adevarul ca "pe langa valoarea sa de semn conventional al unei notiuni, orice cuvant mai e si depozitarul unei mari cantitati de virtualitati si de sugestii, dictate de sonoritate, de anumite particularitati strict individuale si aproape necomunicabile". Aceeasi distinctie avea s-o faca, doisprezece ani mai tarziu, Tudor Vianu, în primele pagini ale scrierii sale "Arta prozatorilor români", aparuta în 1941, pagini care, nu numai prin titlul lor dubla functie a limbajului amintesc de studiul lui Lovinescu, ci prin însasi natura distinctiei stabilite între limbajul "tranzitiv" si cel "reflexiv" — sau, ca în lucrarea mutatia valorilor estetice: notional si sugestiv. Citind din Eminescu unele versuri, iar din Racine: "la fille de Minos et de Pasiphae", Lovinescu sublinia: "Functia limbii nu e unica, ci dubla: cand zicem casa, masa, Mintis, Pasifae etc, exprimam, negresit; în primul rand, o serie de notiuni: o casa limitata la elementul sau esential, o Pasifae redusa la rolul ei mitologic de femeie nepotolita. E prima functie notionala sau sociala a oricarei limbi, de transmisiune a cugetarii în elementele ei simple si reale... In afara însa de aceasta functiie elementara, oarecum sociala, limba mai are o alta functie mult mai complexa si mai variabila, si anume o functie de sugestie. Pe langa simple notiuni comune tuturor, cuvintele casa, Pasifae etc. contin, fie singure, fie mai ales în topica lor, o serie de sugestii schimbabatoare si personale. Si limbajul în rostirea sa uzuala poate contine, dupa cum vom vedea, sugestii, dar adevarata functie de sugestie îsi gaseste realizarea în expresia artistica si, cu deosebire, în poezie, în întelesul larg al cuvantului".
Cunoscand sau nu unghiul de vedere lovinescian asupra celor doua functii ale limbajului, Tudor Vianu enunta (în studiul citat) aceeasi distinctie, argumentand în felul urmator: "O ecuatie matematica, o lege mecanica, o formula chimica sunt fapte lingvistice menite prin structura lor sa se împartaseasca oricarei inteligente omenesti. Ele nu sunt limitate nici de caracterul national al limbilor, nici de felul particular al tendintelor si sensibilitatii celui care le înregistreaza. Cand spun de pilda ca "suma unghiurilor unui triunghi este egala cu doua unghiuri drepte" sau cand afirm ca "corpurile se atrag în raport direct cu masa si în raport indirect cu patratul distantei lor", construiesc un fapt de limba care se poate transmite oricarei inteligente omenesti, dar care nu comunica nimic despre mine însumi. Prin aceasta asertiune relativa la raportul dintre lucruri nu transpare nici un reflex din intimitatea psihica a vorbitorului. Oricine vede însa ca nu acelasi este cazul unui vers de Eminescu sau Racine. Valoarea de circulatie a unor asemenea fapte de limba este cu mult mai restransa. Rasunetul retinut din intimitatea spirituala care le-a proiectat este însa nemasurat mai puternic. Transivitatea lor este marginita; reflexivitatea lor este infinita".
Sa ne întoarcem, deci, la demonstratia lovinesciana asupra disocierii amintite si sa retinem sublinierile care privesc în mod special obiectivul lucrarii noastre — anume acela de a reliefa functiile comparatiei.
Dupa cum se va vedea, Lovinescu nu atribuie — ca si Maiorescu — uneia sau alteia dintre cele doua modalitati expresive: metafora si comparatia, vreo nota de superioritate.
Iata, în aceasta privinta, un pasaj caracteristic: "In centrul acestei noi forme de limbaj, a limbajului sugestiv al poeziei, ca mai evident sta, desigur, imaginea, metafora, a carei valoare, cel putin in arta moderna, nu rezida, dupa cum arata si Paulhan, in precizarea notionala, in materializarea gandirii, ci, dimpotriva, in imprecizie, in inexactitate, in puterea ei crescuta de sugestie. Lucrul e evident, tinand seama de faptul ca aproape nici o comparatie {si prin urmare termenii ce se compara} nu implica suprapunerea exacta, completa a celor doi termeni de comparatie, ci numai suprapunerea unor metode
completa a celor doi termeni de comparatie, ci numai suprapunerea unor note mai mult sau mai putin esentiale; asadar, chiar cand o comparatie precizeaza si materializeaza o nota esentiala, anuleaza de la sine o alta serie de note. A numi, de pilda, «vipera>> o femeie, — înseamna a suprapune numai nota vicleniei sau a primejdiei, eliminand toate celelalte note contradictorii".
Si pentru a demonstra ca "valoarea de sugestie a unei imagini e cu atat mai puternica cu cat imaginea este mai departata de obiectul pe care vrea sa-l reprezinte", Lovinescu, citeaza, ca prim exemplu, din Venere si Madona de Eminescu, o comparatie:
"Venere,
Brat molatec ca gadirea unui împarat poet",
comentand: "moliciunea concreta a bratului este redata prin moliciunea mult mai abstracta dar mai plina de sugestie a "gandirii unui împarat poet".
Efectul comparatiei eminesciene se produce nu numai ,prin ceea ce observa criticul: calitatea ei rezida si în elementul de surpriza, în ineditul asociatiei. Dar, despre natura si atributele comparatiei vorbim în alt loc al capitolului de fata. Popasul pe care l-am facut langa pasajele din "mutatia valorilor estetice" a urmarit evidentierea interesului viu pe care E. Lovinescu îl acorda "comparatiei" în constituirea valorilor artistice ale expresiei verbale.
|
|
