|
Acasa » REFERATE » COMPARATIA SI METAFORA OPINII, TUDOR VIANU
COMPARATIA SI METAFORA OPINII, TUDOR VIANU
Comparatia si metafora opinii, Tudor Vianu
Efectul estetic fie al metaforei, fie al comparatiei — ca forme de exteriorizare a gandirii — depinde, în masura hotaratoare, de forta expresiva a fiecareia dintre ele.
Incercarea de a atribui metaforei o mai mare capacitate de reprezentare a realitatii morale sau a celei exterioare decat îi este proprie comparatiei ramane iluzorie, în fata exemplelor cate pot fi invocate spre a demonstra si opinia contrara.
Nu lipsesc aprecierile care sustin ca superioritatea metaforei ar consta în conciziunea ei. Insusindu-si acest punct de vedere, Tudor Vianu citeaza dintr-o lucrare a lui E. Elster., Prinzipien cler Lileratunvissenschaft (Principiile stiintei literare) urmatorul pasaj: "Forma eliptica a metaforei reda continutul spiritual într-o forma mai concisa si corespunde, mai degraba decat forma dezvoltata, scopului pe care îl urmareste aperceptia estetica, adica scopului de a îmbogati si adanci gandirea. Exprimîndu-ne cu aceleasi cuvinte, dar eliminand termenii intemediari de la sine întelesi, obtinem cu aceasta prescurtare a expresiei un anumit farmec estetic". Comentand aceasta idee, Tudor Vianu precizeaza: "Placerea conciziunii metaforice este asemanatoare cu aceea pe care o resimtim atunci cand întelegem unul din asa-numitele cuvinte de spirit, care dealtfel sunt si ele foarte adeseori metafore, placerea unei destinderi; Cuvantul de spirit este totdeauna fragmentul exprimat al unui proces intelectual care trebuie completat. Cata vreme fragmentul nu este completat, spiritul se gaseste într-o stare de tensiune.
Cand fragmentul este completat si întelesul, ramas obscur pana la un moment dat, se lamureste, spiritul traieste o stare de destindere, placuta ca toate sfortarile izbutite, eliberarile ele."
Si pentru a ilustra cele afirmate, criticul recurge la acest exemplu: "Un copil care bause pentru întaia oara sifon este întrebat cum îi place acest lichid. Copilul raspunde: Are un gust de picior amortit. Asistenta ramane o clipa nedumerita, dar deodata veselia generala saluta observatia copilului ca pe un excelent cuvant de spirit. Sifonul produce pe suprafata limbii întepaturi asemanatoare cu acelea pe care le resimte cineva caruia îi amorteste piciorul. In loc sa exprime direct senzatia sa, copilul o exprimase prin substitutie metaforica si termenul articulat produsese veselia generala, sentimentul placut al destinderii, numai atunci cand ei s-a putut întregi cu fragmentul neexprimat, cu termenul acoperit al comparatiei subîntelese."
Trebuie sa remarcam ca observatia citata este judicioasa, numai ca în enuntul amintit nu avem de-a face cu o substituire metaforica, de vreme ce el contine ambii termeni pusi în relatie, ci, pur si simplu, cu o comparatie de un anumit tip: Sifonul are un gust ca de picior amortit. Elipsa elementului sintagmatic ca din exemplul dat nu-i rapeste acestuia însusirea de comparatie. Numai daca exemplul ar fi sunat: Gustul de picior amortit am fi avut în fata o metafora în adevaratul sens al cuvantului.
Comentatorul facea, asadar, fara sa vrea, în pasajul citat, elogiul comparatiei — al acelui tip de comparatie care se poate dispensa de unul sau de altul dintre cuvintele de legatura ca, precum, la fel ca etc.
Aceeasi este situatia daca ne vom referi la un alt pasaj citat de asemenea de Tudor Vianu (Arta prozatorilor români, Editura contemporana) din nuvela Nucul lui Odobac de Emil Garleanu.
Iata pasajul: "Satul Arsiteni e asezat într-o vagauna; casele lui maruntele si albe, ghemuite una-ntr-alta, se vad; de pe muchiile dealurilor dimprejur, ca niste oua într-un cuibar. Pamantul arsitenilor e nisipos si sterp; iarba creste atat de rara încat, în loc sa îndulceasca vederea,- pateaza, ca o pecingene, fata galbena a locului. Doi-trei copaci se înalta, istoviti, cu crengile rare, cu frunzele stravezii care astern pe jos, vara în amiaza, o umbra destramata ce mareste si mai mult setea de racoare. Dar, ca lucru de neanteles, ca o minune, se ridica pe dealul lutos si sterp despre rasarit, un nuc strasnic, batran de cateva sute de ani, copac lacom care suge parca tot sucul locului dimprejur, prin miile de radacini, ale caror vite nu mai încap sub pamant, si ies, sa atarne despletite, ca niste cozi, afara.
Din trunchiul gros sa nu-l cuprinda trei oameni, muncit, întors si încremenit ca într-un spasm, se desfac doua ramuri vanjoase ce merg înclestate ca niste brate, pana sus, apoi deodata se izbesc una de alta în laturi, împroscand fiecare sute de mii de crengi ce se unesc într-un frunzis negru,
carnos, ca un aluat de fiere. Si pana departe se împrastie mirosul amar al frunzelor, miros ce ameteste pe cutezatorul adapostit la umbra ce acopera, ca un vestmant negru, întreaga coasta de deal."
Iata acum si comentariul cu care Tudor Vianu însoteste pasajul citat: "Remarcabila descriere, constituita pe un contrast puternic, foloseste în prima ei parte, acolo unde ni se evoca sterilitatea aparenta a terenului, notatia rapida si enumerativa, în vreme ce în a doua ei parte, unde nucul e vrajit privirilor noastre, trasaturile se aduna în ample constructii sintactice, deopotriva cu bogata cladire de ramuri si frunze a nucului. Toate metaforele acestei ultime parti sunt împrumutate dinamicei vietii, încat acolo unde ne-am fi asteptat la evocarea unui aspect, primim sugestia unei «lupte»."
Dupa cum se poate observa, pasajul adus în discutie e marcat, prin excelenta, de apelul scriitorului la modalitatea expresiva a comparatiei. In prima parte — mai scurta — a descrierii, "casele ghemuite una-ntr-alta, se vad, de pe muchiile dealurilor dimprejur, "ca niste oua, într-un cuibar, iarba," care creste atît de rara, pateaza "ca o pecingene" fata galbena a locului. Cat priveste partea a doua,- cu elemente descriptive mai multe,; comparatia abunda: nucul se ridica pe dealul lutos ca lucru de neanteles, ca o minune, vitele lui nu mai încap sub pamant si ies afara sa atarne despletite, ca niste cozi, iar din trunchiul lui, «muncit, întors si încremenit ca într-un spasm» se desfac «doua ramuri vanjoase ce merg înclestate ca niste brate»; frunzisul e «negru, carnos, ca un aluat de fiere», iar umbra nucului acopera ca un vesmant negru întreaga coasta a dealului".
Impresia produsa de tabloul evocat se amplifica, asadar, prin sugestivitatea, acelor imagini cu care fantezia creatoare a scriitorului asociaza lucrurile vazute. Elementele obiective ale peisajului dobandesc, astfel, prin planul adiacent al comparatiilor, un plus de miscare si de relief expresiv în sensibilitatea cititorului.
Se poate, deci, aprecia, întemeindu-ne chiar pe exemplele aduse în discutie, ca farmecul artistic nu este mai putin propriu desfasurarii ample a elementelor unei comparatii decat conciziunii metaforice.
Dealtfel, în alt loc al lucrarii citate la început, autorul recunoaste chiar faptul ca nu orice substituire metaforica fiindca ar reprezenta o formula concentrata este, prin ea însasi, înzestrata cu functia sensibilizatoare. "Desigur — ni se spune — cand Lenau vorbeste- o data, evocand aspectul în mod treptat, dand loc la o succesiune de forme ale vechilor timpuri, versurile sale n-au dobandit nici un fel de calitate sensibila. Cine-si poate reprezenta oare niste visuri împietrite?"
Atunci, daca este vorba ca sentimentele sa devina, prin expresie, mai vii, mai sensibile, aceasta ni se pare a fi mai lesne de obtinut prin reprezentarile concrete pe care comparatia le poate pune în miscare.
Evident, ca si metafora (însusi exemplul citat din Lenau este edificator), comparatia declanseaza efectul artistic în functie de capacitatea ei revelatoare, de ineditul si justetea reflectiei pe care ea o cuprinde în stabilirea relatiilor dintre fenomenele intrate în campul observatiei.
"Metafora — arata, în esenta, Tudor Vianu — surprinde apropierile dintre lucruri si apare ca o prima forma a generalizarii, sesizata nu prin operatiile intelectului, ci prin intuitiile fanteziei".
Aceasta observatie poate fi raportata si la caracteristicile comparatiei, cu precizarea ca aceasta ia nastere deopotriva "prin operatiile intelectului si prin intuitiile fanteziei".
O metafora cum este "miresmele crinului strigara" poate surprinde spiritul nostru prin originalitatea fanteziei creatoare a imaginii care scapa totusi logicii functionarii sensoriului, de vreme ce nu se poate dovedi ca "efluviile crinilor ar putea lucra deopotriva asupra simtului olfactiv ca si asupra celui acustic", dar o comparatie cum este aceasta: "As vrea sa spun ceva, dar gandurile s-au departat de mine ca trebuie sa le trag ca pe niste balonase captivie, carora dandu-le libera sfoara, s-au ridicat si s-au lipit de tavan" {Camil Pctrescu: Patul lui Procust, Editura Eminescu} captiveaza deopotriva în chip spontan imaginatia si inteligenta cititorului, încantat de noutatea asociatiilor ce i se ofera.
Puterea de plasticizare a unui anumit moment de vacuitate cerebrala exprimata prin comparatia cu niste balonase captive ridicate si lipite de tavan ni se pare de un efect estetic mult mai viu si mai pregnant prin imaginea concreta sugerata decat daca ideea ar fi recurs la modalitatea substituirii metaforice, în care caz autorul ar fi spus: "As vrea sa spun ceva, dar balonasele captive ale gandurilor s-au departat de mine..."
As zice chiar ca elementul de surpriza, în aceasta eventualitate, ar fi disparut. Incomparabil mai sensibila, si, deci, mai apropiata spiritului nostru ne apare imaginea gandurilor risipite, evocata prin asemanarea ei cu un aspect concret al realitatii — preferabil fiind, deci, procedeul analitic al expresiei si nu cel sintetic sau al conciziunii.
Observatia noastra, se întelege, nu priveste generalitatea cazurilor, fie ca e vorba de metafora, fie ca avem în vedere comparatia; ea priveste numai cazul exemplelor citate, caci a conferi dreptul de superioritate a uneia dintre modalitatile mentionate asupra alteia ar însemna o interpretare eronata a fenomenelor stilistice.
Atat metafora cat si comparatia opereaza cu mijloace proprii asociative în reflectarea realitatilor si numai forta inventiva a celui care le da nastere poate imprima uneia sau alteia marca însusirilor celor mai alese. Exista — s-ar putea spune — o competitie a aptitudinilor celor doua procedee de exteriorizare a gandirii, succesul deschis fiecareia în întrecerea declansata revenind acelei forme care poarta, într-un grad mai înalt, darurile de fantezie, de inedit si de adevar lingvistic cu care creatorul a înzestrat-o.
Studiul analitic al comparatiei si al metaforei, arata, cu maximum de evidenta, ca nu se poate vorbi, din principiu, de preeminenta calitatilor uneia dintre ele.
|
|
