|
Acasa » REFERATE » COMPARATIA SI PERSONIFICAREA REFERAT
COMPARATIA SI PERSONIFICAREA REFERAT
Comparatia si personificarea, C.Dobrogeanu-Gherea referat
Merita sa ne retina atentia si observatiile pe care C, Dobrogeanu-Gherea le face — fie si în treacat — asupra comparatiei. Ele se gasesc cuprinse în studiul "Poetul taranimii" consacrat, dupa cum se stie, creatiei poetice cosbuciene.
De obicei, obiectul investigatiei pe care o întreprinde Dobrogeanu-Gherea asupra operelor literare este de ordin tematic. Ceea ce îl intereseaza în mod special sunt continuturile de idei si sentimente ale scriitorului cercetat si numai arareori se opreste asupra formelor verbale în care ele sunt încorporate. Atunci cand o face, analiza sa nu merge de regula generala prea mult în profunzime, limitandu-se la formule de tipul acestora {din volumul Studii critice, vol. III., editia I, "Viata româneasca"}: "si frumoasa poezie se sfarseste cu urmatoarele versuri minunate", "Cetind aceasta frumoasa poezie", "toate aceste sentimente sunt zugravite cu multa putere si perfect adevar", "Cat de puternic si adevarat"! exclama criticul dupa cateva versuri pe care le citeaza.
O singura data el se opreste mai staruitor asupra modalitatilor stilistice si aceasta se întampla tocmai în privinta comparatiei. Popasul acesta îl face chiar în studiul sau mai amplu despre poezia lui George Cosbuc si observatiile sale sunt cu atat mai interesante cu cat ele privesc si una din speciile metaforei — anume, personificarea — prezentandu-ni-se asupra acesteia si unele consideratii de ordin teoretic.
Dar, sa vedem, pe concret, cum, se manifesta judecatile de valoare ale criticului — fie ca este vorba de "comparatie", fie, ca se refera la "personificare".
Vom desprinde, mai itai, un pasaj caracteristic din comentariul asupra poeziei "In miezul verii", comentariu în care criticul, potrivit procedurii sale, analizeaza elementele de continut ale creatiei, evocandu-le astfel: "E amiaza, vara. Toata natura pare a fi adormit sub razele dogoritoare ale soarelui. Doarme calea dintre lanurile de grau, scanteind sub soare ca o panza, dorm campii arsi de soare, doarme culmea, valea, lunca-i goala, la fantana e pustiu, nici o frunza nu se misca." Si dupa ce reda, în felul aratat, "atmosfera" poeziei, criticul citeaza strofa:
"Si e liniste pe dealuri /Ca-ntr-o -manastire arsa: /Dorm si-arinii de pe maluri/ Si caldura valuri-valuri/ Se revarsa".
Criticul intervine cu alte glose asupra ambiantei evocate de poezia cosbucianâ pe care el o analizeaza, reproduce înca trei strofe, dupa care noteaza: "Aceasta e o adevarata amiaza de vara la sat. Cu ce putere e redata natura întreaga, adormita sub arsita soarelui. Ce adevarata si fina auditie artistica arata Cosbuc prin acest zumzet de albine care curge într-una parca "din adancul firii pline de repaos". Acest zumzet de albine, prin el însusi ne da senzatia zilei fierbinti de vara". Si, apoi, deodata, referindu-se la prima strofa citata, criticul exclama: "Ce puternica e comparatia (subl. ns.) linistei dogoritoare a satului cu manastirea arsa: într-o manastire e de-obicei liniste, dar înca într-o manastire arsa!".
Trecand la alta poezie din care reproduce doua strofe, criticul comenteaza în maniera sa caracteristica: "Acesta e cadrul minunat, grandios. In doua strofe de la urma e redat însusi tabloul — starea sufleteasca a poetului. Poetul ar voi ca lumea sa fie a lui, s-o sfarme sub picior ca pe un pahar si sa se prinda de piept cu Dumnezeu. Aceste strofe — tablou sunt mult mai slabe decat cele dintai — cadrul".
Si criticul explica numaidecat de ce finalul poeziei îi apare ca nerealizat sub raport stilistic: "Imaginea întaia contine comparatia lumii cu un pahar (subl. ns.), o comparatie slaba, nepotrivita; imaginea a doua: a se prinde de piept cu Dumnezeu, e prea pretentioasa".
Strabatand mai departe poezia lui Cosbuc, Dobrogeanu-Gherea observa ca ea apeleaza "prea des chiar", în zugravirea naturii, la procedeul personificarii. (Comentatorul nu foloseste de-a lungul studiului sau termenul metafora.) Subliniind aceasta, criticul trece de îndata la expunerea principiilor care — dupa parerea sa — trebuie sa guverneze functia personificarii.
Pasajul în chestiune intereseaza si din punctul de vedere al opiniei criticului cu privire la însasi structura comparatiei — fapt care ne determina sa-i facem loc în toata întinderea lui. Iata-l: "Procedeul acesta al personificarii are multe neajunsuri. Primul si principalul e ca e nefiresc, are ceva artificial, voit, în el. Al doilea neajuns, care izvoraste din cel dintai, e marea dificultate artistica a întrebuintarii acestui procedeu. Acest nefiresc si aceasta -dificultate se explica foarte usor. In personificarile artistice ca si în comparatii exista doi termeni diferiti: unul — ceea ce e de personificat si altul ceea ce personifica. Acesti doi termeni însa sunt foarte diferiti si chiar trebuie sa fie cat se poate de deosebiti, caci de acolo atarna placerea noastra estetica si aceste obiecte atat de deosebite trebuie sa se personifice unul pe altul: de aici, nefirescul si dificultatea.
"Ca sa pricepem mai bine, sa luam o pilda: Codrul e personificat printr-un om viteaz, cu o forta uriasa. Imensa deosebire între codru si om, oricat de viteaz ar fi acesta, nu cere dovedire, e prea evidenta. Aceste doua obiecte, care intra în personificarea artistica, trebuie sa aiba unul sau mai multe caractere comune si numai aceste caractere comune permit personificarea artistica. In cazul nostru, ceea ce va fi comun codrului si omului viteaz e, spre pilda, puterea si rezistenta la loviturile vrajmase, puterea de rezistenta a codrului împotriva intemperiilor naturii si a omului împotriva intemperiilor vietii. Dar, oare-, odata precizat caracterul comun, poetul tte sa i se încreaza si sa urmeze, fara grija compararea si personificarea artistica? Desigur ca nu. Asa, în exemplul nostru daca omul viteaz ar dobora pe adversarul sau cu o lovitura puternica de pumn sau de picior, ci prin asta si-ar manifesta puterea si vitejia; daca însa codrul, personificat printr-un viteaz, ar da un pumn sau un picior uraganului cu care se lupta, ar fi grotesc si ridicol."
"Prin aceasta personificare s-ar întuneca mai întai caracterele distinctive ale codrului urias, care are întindere mare în spatiu, pe urma s-ar evoca în constiinta în mod evident si brutal marea deosebire între cei doi termeni de comparatie: prin pumnul codrului s-ar învedera de-odata toata deosebirea dintre-om si codru si problema artistului e tocmai contrara: anume de a ne face printr-o iluzie artistica sa uitam pentru moment toate deosebirile atît de strigatoare si sa ne concentram atentia numai asupra caracterelor comune."
In acest punct al expunerii sale, criticul introduce o idee potrivit careia ni se prezinta — fara a fi numit ca atare — însusi mecanismul de elaborare a metaforei:
„Idealul artistului ar fi ca dm doi termeni ai personificarii sa creeze prin sinteza artistica un al treilea, în care ¦&-ar topi caracterele comune lor, care n-ar fi deci nici unul din cei doi termeni, fiind totodata si unul si altul. Si, în :tk;-a. lungul întregii creatiuni artistice nu trebuie sa fie vreo aota falsa, o- comparatie neabila, care ne-ar aduce în conştiinţă deosebirea mare între termeni, pentru că atunci vraja e pierdută, iluzia necesară dispare şi întreaga creaţie e compromisă. In schimb, dacă artistul reuşeşte să învingă toate aceste dificultăţi, atunci plăcerea noastră estetică e cu atat mai mare. Pentrucă învingerea dificultăţilor e unul din principiile plăcerii estetice în general, iar în personificările artistice, în special, de aceea tocmai trebuie ca termenii personificării să fie cît se poate de deosebiţi: nu se personifică un codru printr-un crang nici invers".
Trecand peste aparenta contradicţie care rezultă din expunerea citată de noi şi care constă în faptul că, la început se subliniază caracterul artificial, voit, in el, al personificării, pentru ca apoi să ni se demonstreze că, bine manuit, procedeul poate produce plăcerea estetică, vom reţine ideea că atat comparaţia cat şi modalitatea de metaforizare analizată de critic îşi ating scopul numai dacă ţin seama de firescul elementelor asociate şi dacă ele au cît mai multe caractere comune.
Titu Maiorescu enunţase principiul asupra firescului prin ceea ce el a numit justeţea comparaţiei (implicit, deci, a personificării, a procesului metaforizării, în general).
Cît priveşte principiul ca elementele comparate sau contopite într-un al treilea termen să aibă cît se poate mai multe caractere comune — el nu ni se pare a constitui o condiţie "sine qua non".
O sumedenie de exemple privind atat comparaţia, cat şi personificarea (metafora, în genere) arată că deseori pentru a-şi justifica apariţia e destulă asemănarea unei singure "trăsături."
Interesant de observat, acum, este cum aplică Dobrogeanu-Gherea propriile-i principii la poezia coşbuciană. Aşa cum am menţionat deja, el este mai puţin atent la aspectele stilistice — dar, cu toate acestea, uneori se opreşte fie la un epitet, fie la o formulă ce i se pare mai expresivă. Acesta este cazul, mai special, al sublinierii unor personificări din poezia coşbuciană. Pe unele criticul le acceptă,-considerindu-le reuşite. "Astfel — remarcă el — cat de gingaşă, şăgalnică şi frumoasă in poezia "Vantul" e personificarea vantului prin flăcăul cu blonde plete ce se joaca cu fetele in lunca, le trage de maneca, li se joacă în păr, le sărută."
In treacăt fie spus, dacă ar fi să ţinem seama de principiul potrivit căruia o comparaţie sau o personificare îşi legitimează existenţa artistică numai dacă obiectul personificat şi cel ce personifică au cît mai multe caractere comune, n-am putea primi ca justificate aprecierile elogioase ale criticului — căci poetul nu ne dezvăluie decat o singură trăsătura comună vantului şi flăcăului în personificarea realizată— anume aceea — şi nici ca adevărată în toate detaliile — potrivit căreia şi unul şi celălalt "se joacă cu fetele în luncă, le trage de manecă, li se joacă în păr, le sărută".
Dar — spuneam - alteori, exegetul supune focului criticii sale alte personificări. Aceasta este, bunăoară, situaţia unei strofe din poezia "Seara", strofă pe care criticul, deşi n-o reproduce, o găseşte nerealizată.
Versurile coşbuciene în discuţie sunt acestea:
"Roşii, ca o lună nouă,/ Ai tu hainele subţiri, /Lungi şi fără-mpodobiri. /Iar pe tamplele-amandouă,/ Porţi, strălucitori de rouă,/Trandafiri".
Iată, acum, şi comentariul criticului: "Cand poetul compară roşul cerului de la asfinţit cu hainele roşii ale fetei, mai merge; dar cand compară roşul mai întunecat de la marginea orizontului cu trandafirii fetei de la ta mplele amandouă (subl. autorului), apoi aceasta nu merge deloc..."
Şi de ce "nu merge deloc"? "...pentru că — declară criticul - roşul mai întunecat de la marginea de cer e despărţit tot prin roş, mai deschis, pe cand trandafirii de la tample vor fi despărţiţi prin părul de pe cap şi această prozaică imagine ne e adusă în cunoştinţă prin cuvintele poetului "tamplele "amandoua". Ceva mai departe criticul explică nereuşita comparaţiei şi prin faptul că "între trandafirii de pe tamplele fetei si rosul orizontului", culoarea rosie e "unicul caracter comun."
Desigur, supusa unei analize calauzite de atare riguroase criterii pentru a stabili conformitatea la realitate — orice comparatie si orice metafora nu rezista — oricat de numeroase ar fi caracterele comune dintre elementele asociate sau substituite unul cu altul.
De retinut, totusi, interesul cu care criticul — chiar daca numai sporadic — analizeaza unde creatii poetice din unghiul vedere al comparatiei si al personificarii, nemanifestandu-si preferinta pentru una sau pentru alta.
|
|
