|
Acasa » REFERATE » CRAII DE CURTEA-VECHE, REFERAT, MATEIU CARAGIALE
CRAII DE CURTEA-VECHE, REFERAT, MATEIU CARAGIALE
Referat "Craii de Curtea-Veche" de Mateiu Ion Caragiale
Romanul "Craii de Curtea-Veche, face parte din volumul Perpessicius" 12 prozatori interbelici". Desigur, "Craii de Curtea-Veche" pot fi socotiti si ca expresia unei realitati sociale. Treimea aceasta de eroi, peripateticieni ai boemei, crai, cheflii, cartofori si mai presus de toate poeti ai viciului, cu genealogii care de care mai alambicate, pot fi priviti ca descendenta pervertita, cu toate ca rafinata, a unui trecut pravalit în propria-i cenusa. O cenusa din care n-o mai învia niciodata pasarea Phoenix. "Noi suntem decadenta de la sfârsitul imperiului", ar fi un prea frumos epigraf pentru istoria acestei treimi de Crai de la portile Orientului, cum numeste în dese rânduri si cu vadita intentie d-l Mateiu Caragiale aceste meleaguri ale istoriei noastre.
Desigur, "Craii de Curtea-Veche" sunt si aceasta. Si Pasadia si Pantazi, care-i aminteste scriitorului de Aubrey de Vere, si scriitorul însusi, care vede în Pantazi un alt el-însusi, în câtesitrei vorbesc glasurile trecutului, de mirajul caruia sunt asa de hipnotizati, ca desi oameni ai zilei de azi, cu întâmplarile si scaderile ei, tot în trecut si în evocarea lui îsi afla cu totii consolarea. In câtesitrei s-a lasat o tristete, o sila de viata, o melancolie care-i apropie si-i înfrateste. Pasadia e omul care s-a straduit o viata întreaga sa sparga zidurile indiferentei si, tocmai când a izbutit , a renuntat la laurii victoriei, s-a retras într-o izolare mândra, cheltuindu-si viata si bogatia între desfrâul cu constienta dozat si între pasiunea carturareasca a documentelor si scrisului. Pantazi e omul calatoriilor, despre care stie sa povesteasca asa de fermecator, ore întregi, al calatoriilor si al petrecerilor, ca si Pasadia, iar povestitorul, d-l Mateiu Ion Caragiale, vraciul abil al acestor întâmplari miraculos evocate, este mai cu seama gemenul fiecaruia dintre acesti doi eroi, confident si rapsod, ca sa nu spunem ca treimea aceasta nu este, mai la urma urmei, decât reeditarea unitara a aceluiasi suflet al scriitorului, dornic de legenda si de mister.
"Craii de Curtea-Veche reediteaza", cu fiecare din eroii acestei treimi de epicurei întelepti, imaginea acestui dandy baudelaireian, pentru care suprema lege e frumosul si suprema victorie sta în biruinta josniciilor, în care se tavalesc, dar care nu-i maculeaza, pentru ca toate sunt motive de întelegere si de purificare. E o nobleta a viciului în romanul acesta al d-lui Mateiu Caragiale, si despre fiecare din cei trei Crai s-ar putea spune cuvintele cu care scriitorul caracterizeaza pe Pasadia: ".. .degradarea nu-i înfierase o singura clipa, caci daca seara patriciul cobora în Saburra, el nu-si schimba portul, nici nu-si lepada însemnele, ramânând tot asa de maret în vitiu ca si în virtute".
Bucurestii, cu moravurile lui de noapte, evolueaza ca niste balete zodiacale în însotirea de coarde înabusite si în murmurul de evocare, în aspirarea de trecut si poezie a celor trei Crai de la Curtea-Veche. De aici, din fuziunea aceasta, a doua planuri, din calatoria aceasta dubla, una în visul somptuos al istoriei si amintirii, alta în subpamânturile Bucurestilor de petrecere, se alege acea apa de poezie, întinsa pe sub toata povestea, ca oriunde ai sapa si ai cobora ciutura, dai de apa învioratoare, ca o alta apa vie a basmului. Am spus: calatorie dubla. Scriitorul spune: calatorie întreita, în capitolul "celor trei hagealâcuri", dar, privind mai de aproape, este, de fapt, vorba de o calatorie dubla, de o viata pe doua planuri, asa cum le-am schitat mai sus. Intr-adevâr: cele trei hagialâcuri sunt cele trei incursiuni, una a lui Pantazi, în paradisurile calatoriilor lui, a doua a lui Pasadia, în palatele somptuoase ale trecutului, si mai cu seama "în acela, scump noua si nostalgic între toate care fu ai optsprezecelea" (veac, n.n.), hagialâcuri — tarâmuri si timpuri, — deopotriva îndreptate pe drumurile aducerii-aminte, ale vietii în vis, altfel decât cea de a treia calatorie "în viata care se vietuieste, nu în aceea care se viseaza" si prin dedalul careia vor merge însotiti de inimitabilul bufonn Pirgu, admirabila creatie, de contrast si de-sine-statatoare, din romanul d-lui Mateiu Ion Caragiale.
Cum suntem însa în acest capitol al evocarilor, nu strica sa staruim putin la aceasta latura a scrisului lui Mateiu Ion Caragiaîe, la struna, asa-zicând, descriptiva. Scrisul întreg din "Craii de Curtea-Veche" e un scris de ritmuri cumpanite, de patimasa selectie de raritati lexicale, dintr-un argot plastic si de cruditati pitoresti, un stil discursiv de cronica si de memorii, pregatit în laboratoarele memorialistilor cu Saint-Simon în frunte. Un scris care, pornind de la prospetimea de expresie a cronicarilor nostri, din trecut prin Dinicu Golescu, si Ion Ghica, a ras în treacat oglinzile de apa-tare ale scrisului lui Odobescu. Un stil arhaizant si argotizant, cum nu se poate mai adecvat unei materii oarecum prafuite, oarecum de penumbre aromate, oarecum defuncte. Insa nicaieri mai mult ca în acest capitol al "celor trei hagialâcuri" struna aceasta descriptiva si evocatoare nu vibreaza mai profund si mai a vraja. (...)
Si hagialâcul de-al treilea începea, prin locuri de petrecere, cu femei ciudate, cu vinaturi rare, dar mai ales cu vesnica tânguire a lui Gore Pirgu, care tinea mortis sa-si duca tovarasii la "adevaratii Arnoteni". Si Gore Pirgu avea dreptate. "Adevaratii Arnoteni" — vizuina de vicii, regizata de familia maiorului Arnoteanu, cu nevasta-sa si cele doua fete, care de care mai deviata si mai excentrica — ofera lui Mateiu Caragiale materia unor pagini de poezie a decrepitudinii de o rara acuitate. Si-apoi, |"adevaratii Arnoteni" sunt galeria de sfârsit a întregii feerii a Crailor de Curtea-Veche, de vreme ce cu sosirea celei de-a treia Arnotence, Ilinca, pentru care Pantazi nutreste o dragoste înfocata si intentioneaza s-o ia de sotie, se produce si ruptura dintre Pantazi si Pasadia, iar cu moartea napraznica a Ilincei, romanul celor trei prieteni declina, amurgeste, înnopteaza. Si Mateiu Ion Caragiale intona în cinstea acestei morti o slujba de o rara poezie. E visul profetic ai amurgului Crailor de Curtea-Veche, precedati de topaiala inestetica a lui Gore Pirgu:
"... Si plecam, tustrei pe un pod aruncat spre Soare-Apune, peste bolti din ce în ce mai uriase în gol. înaintea noastra, în port baltat de mascarici, scalambaindu-se si schimonosindu-se, topaia de-a-ndaratelea, fluturând o naframa neagra, Pirgu. Si ne topeam în purpura asfintitului..."
Admirabil final, care ne-ar impune totusi, sa staruim mai îndelung asupra, acestei creatiuni de rara savoare a lui Gore Pirgu, bufonul si vulgar si pitoresc, si în prezentarea caruia Mateiu Caragiale cheltuieste cea mai pretioasa din verva portretismului sau. Pentru ca daca Gore Pirgu poate fi socotit ca un element de contrast, de vulgaritate în marginea visului si poeziei în care traieste si apune treimea Crailor de Curtea-Veche nu e mai putin adevarat ca acest Gore Pirgu, imaginat de Mateiu Ion Caragiale, are o realitate de sine si un farmec autonom.
Ca Gore Pirgu, bufonul vulgar si de pe pamântul acesta al tuturor compromisurilor, ajunge (în epilogul sumar al romanului), ministru si om cu situatie, în ascensiunile spontanee de dupa razboi, nu este decât prea firesc. Si întru aceasta marele artist care este Mateiu Ion Caragiale a subliniat cu justeta: Gore Pirgu, ministru, în vreme ce Pasadia se sfârsea, Pantazi se exila de buna voie, si povestitorul îl însotea, cu moartea în suflet, pâna la granita, cu o absenta vecina cu visarea si cu o melancolie de pe urma careia avea sa rasara aceasta minunata evocare a amicitiilor pline de taina si de poezie care este romanul "Craii de Curtea-Veche".
Este in Proust, in capitolul privitor la moartea Albertinei, o obsrvatie de mare adevar psihologic. Imaginile ce pastram despre semeni sunt alcatuite dintr-o serie de clisee partiale si moartea nu le eclipseaza pe toate deodata. Memoria fragmentata perpetueaza si multiplica moartea cu fiecare din aduceri aminte. Multiplica si sporeste durerea, ca si capacitatea de emotionare si de poezie. E insusi resortul si explicatia mirajelor din "Craii de Curtea-Veche.
|
|
