|
Acasa » REFERATE » CREATIE SI FRUMOS IN ROSTIREA ROMANEASCA, NOICA
CREATIE SI FRUMOS IN ROSTIREA ROMANEASCA, NOICA
Referat "Creatie si frumos în rostirea româneasca" de Constantin Noica
Creatie si frumos în rostirea româneasca este un eseu condensat pe 125 de pagini, prefatat de un text eminescian (manuscrisul 2257), care sintetizeaza tema de baza a studiului, cu toate variatiunile rostirii: "Aceasta parte netraductibila a unei limbi formeaza adevarata ei zestre de la mosi-stramosi, pe când partea traductibila este comoara gândirii omenesti în genere. Precum într-un sat ne bucuram toti de oarecare bunuri care sunt ale tuturor si ale nimanui - uliti, gradini, piete - tot astfel si în republica limbilor sunt drumuri batute care sunt ale tuturor: adevarata avere proprie o are însa cineva acasa la sine; iar acasa la dânsa limba româneasca este o buna gospodina si are multe de toate".
Eseullui Constantin Noica dezvolta elementele acestei teme fundamentale pe 34 de variatiuni, realizând o fermecatoare simfonie a limbii române, una dintre cele mai frumoase scrise vreodata în istoria rostirii românesti. Pornind de la forma constructiei alternante a judecatilor, duse în estetica expresiei eminesciene pâna la limitele antitetice, autorul retine cele doua comori ale limbilor, desemnate în textul eminescian: partea traductibila si partea netraductibila, aratând ca prima, cu toate ca ocupa buna parte din vocabularul de baza, are mai curând valoarea culorilor fundamentale din pictura, care pot reflecta realitatea cuvintelo si a gândirii, deci, într-o singura dimensiune semantica. In aceasta serie plata se integreaza si neologismele, din pacate, deoarece ele vin în limba pentru a determina întelesuri precise, chiar daca limba de împrumut este latino-franceza. Alaturi de aceste cuvinte, care circula în limba româna cu un singur rând de straie, autorul evoca zestrea din mosi-stramosi a limbii, asemanatoare infinitudinii de amestecuri si nuante care dau viata cu adevarat universului pictural, începând chiar cu "culorile" pentru piatra si pentru chipul omenesc, imposibil de redat numai prin culorile fundamentale pure.
Descoperind aceste câmpuri alternatorii, Constantin Noica îsi concentreaza analiza pe a doua dimensiune a rostirii, considerând-o o comoara extraordinara, o zestre în stare sa asigure regenerarea vesnica a rostirii românesti în marele concert universal. Pentru a ilustra aceasta bogatie inestimabila autorul pune în discutie o serie de arhitecturi semantice ale vocabularului românesc, pe care el le numeste arbori într-o fascinanta gradina a rostirii, urmarind, pe baza unei culturi lingvistice si filosofice impresionante, pe deo parte formatia fiecarui caz exemplificat, pe de alta parte functiile lui. Din aceasta serie, nu foarte numeroasa, însa foarte bogata prin adâncimile sensului, retinem cuvintele: dor, badisor, departisor, ispitire, lamura, a faptui, lucrare, razbunare, a savârsi.
Despre cuvântul dor, de pilda, observând ca numai limba româna are un asemenea determinativ, ceea ce-l face, din capul locului netraductibil, Constantin Noica spune ca are o demnitate incontestabila atât sub aspectul formatiei, cât si în orizontul functiei. La baza lui, filosoful deduce existenta unui arhem legat prin doua enunturi contradictorii, dupa un mecanism de constructie propriu limbilor stravechi, de pilda din epoca Greciei vechi. Desfacerea acestui nod contradictoriu ar da "placerea de durere", "prietenia de dusmanie" sau "cautarea de negasire" - toate cu aspectul unor paradoxuri greu de asimilat cu o rationalitate lineara. Uimitoare, concluzia autorului ne introduce practic intr-o noua disciplina a stiintei, care se situeaza undeva între lingvistica si filosofie: mecanismul creatiei prin compunerea cuvintelor pare a fi propriu unor tipuri de limbi, de pilda greaca veche sau germana, pe când limba româna pare mai degraba familiara cu alte tipuri, din care cauza principiul compunerii a functionat la noi atât de greoi, dând forme nici astazi pe deplin asimilate, de tipul: delege-datator,bine-facator,înainte-mergator s.a.m.d.
Despre arhitectura badisor-departisor, autorul spune ca ea creeaza rostiri fermecatoare, însa imposibil de tradus în limbile moderne. De pilda, versul popular: "Badisor, departisor/ Nu-mi trimite-atâta dor", duce la adevarate monstruozitati semantice pe teritoriul marilor limbi moderne, deoarece pentru ele procesul de diminutivare este coincident cu un proces de degradare, pe câta vreme în rostirea românilor avem un manunchi de sensuri care aduc subiectul mai degraba într-o intimitate tandra, creatoare de sensibilitate, în timp ce procesul invers de argumentare, conduce la semnificatii decazute, cum arata, de altfel, si Sextil Puscariu, exemplificând pe formele cal-caloi. La asemenea dificultati de fond autorul observa câmpurile semantice din jurul calificativului bade-bâdisor, derivat dintr-un vade-vadis straromân, retinut de Bogdan Petriceicu Hasdeu ca un probabil vas, ceea ce ne duce la vechiul concept de om, asociat, în limbile vechi, cu un vas ales.
Un numar de sapte-opt scurte articole sunt concentrate mai departe pentru a lamuri natura cuvintelor asociate în arborele generic ispitire. Autorul surprinde universul înflorit al acestui trunchi preluat, pe cât se poate demonstra, din paleoslava, si arata miscarile sale subtile spre categorii existentiale surprinzatoare, cum ar fi iscodirea sau iscusirea, cu nenumaratele lor asocieri, unele imprevizibile, mai toate greu, daca nu imposibil de tradus prin schimbarea arborilor si a manunchiurilor de sens pe determinari scurte si clare, cum ar fi tentation în franceza sau verschung în germana.
Alte asocieri fermecatoare sunt provocate pentru substantive ca: razbunare, unde are loc un proces uimitor de îmblânzire a sensului, de la aspectul justitiar, întunecat, prezent în limbile de circulatie mondiala, la înseninarile proprii rostirii românesti, care deduce întelesurile dupa desfacerea în segmentele originare, pe baza carora avem rasbunarea, deci o îmbunare de rangul al doilea, extraordinar de importanta în perspectiva filosofiei iertarii si a luptei pentru o vesnica îmbunatatire si îmbunare de sine. Exercitii tot atât de captivante îi ofera filosofului cuvintele din seriile lamura-lamurire, faptura-a faptui, lucru si lucrare (posibil si lucratura), a savârsi-a sfârsi-a desavârsi, cu toate de asezat, împreuna cu altele care nu fac obiectul strict al acestui eseu (de pilda sinele si sinea, trecerea si petrecerea, minte si smintire, comunicare si cuminecare etc.) într-un panteon închinat marilor comori de limba si de vesnicie româneasca.
Nu numai natura cuvintelor, însa, îl preocupa, în acest eseu de excelenta pe Constantin Noica. Multiple exercitii de sintaxa si de filosofie a verbului, de metrica si de filosofie a rimei deschid universuri mirabile pentru sistemul rostirii românesti. Urmarind binefacerile rimei în limba româna autorul descopera libertatea ei si o bogatie impresionanta pentru exercitiul versificarii. Pe când biata limba franceza, cum spune marele scriitor, este constrânsa de organizarea accentului pe ultima silaba, în limba românilor accentul este eliberat de aceasta regula aspra, deoarece poate fi situat si pe ultima silaba, dar si pe penultima, pe antepenultima si chiar pe a patra (vânturile-valurile), conferind acea muzicalitate unica, proprie limbilor cu demnitate arhaica, cum e sanskrita, despre care vorbesc atât de mult cei care ne pot cunoaste în profunzime. Asociind bataile de accent pe ultima silaba cu miscarile dansatoarei silite sa danseze numai în poante, eseistul evoca motivele saraciei de forme versificate din anumite limbi, unde poezia nu poate concura valorile culturii stiintifice, preferând, din lipsa mijloacelor de expresie la nivelul rimei si ritmului, acele istovitoare constructii retorice în vers liber.
Intelegem, urmarind asemenea asocieri, de ce limba româna este considerata între limbile cu gradul cel mai înalt de complexitate, ceea ce o face foarte greu de învatat si, deci, si mai greu de tradus. In acest sens, autorul urmareste, în cadrul general al arhitecturii verbului românesc, problema modurilor verbale, despre care crede ca tine sub taina adevarate depozite de aur pentru rostirea româneasca si pentru experienta ei unica in universalitate. De unde romanii vorbeau o limba fara conditional, în care termenii cad drastic pe a face, pe executor, românii mostenesc trei tipuri de optativ si sapte tipuri de conditional, ceea ce poate da mari dureri de cap învataceilor grabiti sa prinda nota din catalog, nu valoarea ascunsa în straiele întelesului. Autorul chiar da cititorului acest exemplu deconcertant de tema pentru casa: care este forma a patra a viitorului doi de la conjunctivul verbului a aduna? Ceea ce pare a egala subtilitatea temei date de Ion Barbu, lui Camil Petrescu, pe terenul matematicii, în legatura cu minus 1 ca simbol de perpendicularitate.
Bazat pe motivatii atât de complexe autorul observa cât de firav si de superficial sunt cunoscute asemenea valori ale experientei românesti în universalitae, ceea ce face ca proiectele UNESCO pentru un dictionar reprezentativ al limbilor sa retina din limbaromâna numai cuvintele: dor, doina si colinda, câta vreme cel putin alte sase pot fi documentate usor într-un asemenea context: lamurire, sinea (fascinantul calificativ pereche pentru sine), perechea se cade-nu se cade, prepozitia întru (lumea stihiilor, fata de catre - lumea apropierilor si de spre - lumea departarilor), si, în cele din urma, chiar numenul pentru experienta vorbirii - rostirea.
Analiza eseului "Creatie si frumos în rostirea româneasca" antreneaza situarea operei lui Constanin Noica între valorile reprezentative ale culturii române moderne. Multi cred ca marele autor ar deschide calea unui nou etimologism în cultura româna sau ca dezvoltarile sale analitice n-ar fi altceva decât niste interesante aventuri ale spiritului, greu de omologat între documentele stiintei. Daca nu luam în seama marturisirile autorului care contesta categoric intentia reorientarii catre formele desuete ale etimologismului ("daca arborele s-a uscat, s-a uscat", spune el), trebuie sa vedem concentrarea sa spre arheme, pe urma principiului eminescian, spre orizonturile ontologice ale numenului si spre zonele semanticii abisale, ca expresii ale vointei creatoare în dezvoltarea limbii si a rostirii românesti, a rostuirii ei înfloritoare de mâine. Sursele acestei renasteri autorul le descopera în poetica populara nationala, în scrisul eminescian, în limba veche (si-nteleapta,cum spune Eminescu) a scrierilor bisericesti, în zonele substratului, pe urmele lui Hasdeu (Etimologicum magnum romaniae) si prin experientele practicate de Heidegger (vezi referintele insistente la valorile cuvintelor în greaca veche). Din aceste surse fastuoase, în care stau în adormire comorile intraductibile ale limbii, Constantin Noica extrage termenii unei discipline stiintifice noi, care poate fi numita o filosofie a limbajului, ca un domeniu distinct în marea filosofie a rostirii, una si aceeasi cu partea vizibila a întelepciunii.
Iscodind rezervele netraductibile ale limbii, natura ei nocturna, subterana, demetrica, autorul înfatiseaza acele câmpuri mirifice, pe care le cunoastem din limba scrierilor lui Creanga si din exercitiile de admiratie facute de Emil Cioran pe corpul limbii franceze, într-o încercare ispititoare de a regenera aceasta limba prin gramatica expresiei gnomice românesti. Multi, spune Constantin Noica, nu-l înteleg pe Brâncusi, ceea ce pare firesc devreme ce nu cunosc gramatica limbii române, unde formele sintactice traiesc era unei mari sarbatori, unde cuvintele se împeliteaza si ideile se îndracesc, pâna când limba însasi izbuteste o calificare dincolo de notiuni, pe câmpul în care lucrarea ei se rasadeste în grai.
|
|
