|
Acasa » REFERATE » CUVINTE, IMBINARI DE CUVINTE, LOCUTIUNI, EXPRESII
CUVINTE, IMBINARI DE CUVINTE, LOCUTIUNI, EXPRESII
Cuvinte, imbinari de cuvinte, locutiuni si expresii
In Gramatica Academiei cuvantul este definit ca "o imbinare de sunete [.. .] care are un inteles si care capata in procesul comunicarii diferite intrebuintari gramaticale [.. .]. In diferite combinatii cu alte cuvinte, un cuvant poate avea forme diferite, care corespund unor intrebuintari sintactice diferite, si, de asemenea, poate avea intelesuri lexicale diferite. Toate formele si intelesurile unui cuvant reprezinta insa cuvantul respectiv". Desi dictionarele inregistreaza o forma-tip, fiecare cuvant este reprezentat de toate formele lui flexionare si de variantele lor lexicale sau fonetice. Variantele lexicale, accentuale, fonetice ca: "acuma", "bulgar", "intim", "profesor", "socolata", nu reprezinta alte cuvinte in raport cu "acum", "bulgare", "intim", "profesor", "ciocolata", pentru ca au unul si acelasi sens cu acestea, considerate ca forme literare si inregistrate ca atare in dictionare, in schimb, "companie"- "companie"; "statie", "statiune" sunt cuvinte diferite care s-au specializat fiecare cu alt sens.
Dintre numeroasele clasificari ale cuvintelor amintim pe cea care se face in gramatica limbii romane, unde sunt discutate cele zece parti de vorbire: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepozitia, conjunctia si interjectia. Primele sase sunt parti de vorbire "flexibile", adica isi pot modifica forma, celelalte patru sunt "neflexibile".
Partile de vorbire sunt "clase lexicale si gramaticale" in acelasi, timp; ele se definesc si se disting dupa caracteristici semantice, morfologice si sintactice. Partile de vorbire care au sens de sine statator (sau autonom), numite auto-semantice, pot indeplini functii de parti de propozitie. Aceste cuvinte autosemantice sunt: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul si interjectia. Cele care nu pot constitui parti de propozitie si care exprima raporturi intre cuvinte sau intre propozitii (articolul, prepozitia, conjunctia) se numesc cuvinte ajutatoare sau instrumente gramaticale.
Locutiunea este un grup de cuvinte mai mult sau mai putin sudate, cu inteles unitar si care se comporta din punct de vedere gramatical, ca o singura parte de vorbire ("a baga de seama" — a observa, "fel de fel" — diferiti, diferite).
In afara de articol, toate celelalte (noua) parti de vorbire au locutiuni corespunzatoare. Exista deci in limba romana ca unitati lexicale si gramaticale locutiuni substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale, prepozitionale, conjunctionale, interjectionale.
Asa cum se precizeaza in "Gramatica Academiei", "locutiunile pot prezenta diverse grade de sudura care merg de la limita cu imbinarile de cuvinte libere pana la transformarea unora dintre ele in cuvinte compuse. Fostele locutiuni pronominale "cineva" sau "fiecare", adverbiale "altadata", "astfel", "devreme", prepozitionale "impotriva", "inaintea", conjunctionale "asadar", "deoarece", "fiindca" sunt astazi cuvinte unice."
Caracteristic pentru locutiuni este faptul, ca din punct de vedere lexical elementele alcatuitoare isi pierd individualitatea, grupul intreg realizeaza o unitate semantica; iar din punct de vedere gramatical elementele care le compun au de obicei o ordine (o topica) fixa, nu se pot disocia si prezinta unele dificultati pentru cei care efectueaza analize sintactico-morfologice pe text.
Dificultati apar si atunci cand trebuie sa distingem locutiunile de anumite imbinari de cuvinte (pentru care se foloseste si termenul sintagme), de unitati sintactice care desemneaza obiecte, actiuni, stari etc. percepute ca o unitate (vezi "examen de sfarsit de an", "stapanul casei", "om bun").
Dificila si inca neelucidata este si problema definirii expresiilor, precum si problema, delimitarii expresiilor de locutiuni.
Precizam ca am folosit termenul "expresie" in acceptia si cu definitia pe care le-au dat acestui termen Theodor Hristea si Stelian Dumistracel. Am retinut ca expresia este constituita dintr-un grup de cuvinte stabil si unitar, care este mai mult sau mai putin expresiv, adica este generator de efecte stilistice.
Rocunoscandu-se ca granitele dintre locutiuni si expresii sunt relative, labile si ca, deci, ele se pot confunda, dar fiind greu de multe ori sa le deosebesti cu precizie, se ia in discutie structura mai complexa a expresiilor si se accentueaza faptul ca expresiile au un inteles figurat care apartine intregului grup. Putem spune ca expresia este un grup stabil, marcat stilistic, iar locutiunea este un grup stabil neutru.
O categorie foarte interesanta de expresii o constituie asa-numitele "expresii idiomatice", care sunt specifice unei limbi si nu se pot traduce cuvant cu cuvant intr-o alta limba. De acest tip de expresii s-a ocupat Iorgu Iordan si, mai recent, Stelian Dumistracel in lucrarea deja amintita. Expresiile idiomatice romanesti — de o mare expresivitate si plasticitate (vezi "a bate apa in piua", "a lua la vale", "a da sfoara-n tara", "a se duce pe copca", "nu face daraua cat ocaua", "a se potrivi ca nuca-n perete", "a-si aprinde paie-n cap", "a lua pe cineva la refec", "a-i scoate vorba cu clestele") — constituie nu numai o bogatie a vocabularului, ci si o sursa de exprimare figurata, metaforica pentru toti vorbitorii limbii romane.
Cei interesati de criteriile la care apeleaza lingvistii pentru a rezolva aceste dificile (si controversate) probleme, gasesc in literatura de specialitate studii si lucrari edificatoare.
|
|
