|
Acasa » REFERATE » DATI-MI UN TRUP VOI MUNTILOR REFERAT
DATI-MI UN TRUP VOI MUNTILOR REFERAT
Referat "Dati-mi un trup voi muntilor" de Lucian Blaga
"Numai pe tine te am trecatorul meu trup/si totusi/flori albe si rosii, eu nu-ti pun pe frunte si-n plete,/caci lutul tau slab/ mi-e prea stramt pentru strasnicul suflet/ce-l port."
"Dati-mi un trup/voi muntilor,/marilor,/dati-mi un alt trup sa-mi descarc nebunia/în plin!/Pamantule larg fii trunchiul meu,/fii pieptul acestei napraznice inimi,/prefa-te-n lacasul furtunilor, cari ma strivesc,/fii amfora eului meu îndaratnic!"
"Prin cosmos/auzi-s-ar atuncia maretii mei pasi./si-as apare navalnic si liber/cum sunt,/pamantule sfant."
"Cand as iubi,/mi-as întinde spre cer toate marile/ca niste vanjoase, salbatice brate fierbinti,/spre cer/sa-l cuprind, mijlocul sa-i frang/sa-i sarut sclipitoarele stele."
"Cand as ura,/as zdrobi sub picioarele mele de stanca/bieti sori/ calatori/si poate-as zambi."
"Dar numai pe tine te am trecatorul meu trup."
Destul de singulara în volumul "Pasii profetului", poezia de fata pare un corespondent al acelui "Vreau sa joc" din "Poemele luminii", o continuare a elanului dionisiac, a "nebuniei" continute în entitatea propriei fiinte. Intr-adevar, ca intensitate, trairea atinge acelasi nivel debordant, eul se exprima din nou la persoana I (dupa ce se proiectase în Pan) si este zguduit de "furtuni", "îndaratnic", "napraznic".
Numai ca,la o privire mai atenta, vom observa si sensuri schimbate: în "Vreau sa joc" poetul era cutremurat de un elan spiritual, concretizat în "aripi", "cer", "valuri de lumina", pe cand aici el ravneste un trup mai larg, o amplificare a fiintei de lut pe masura puterilor sufletesti ("strasnicul suflet"), de care eul ar dori astfel sa se elibereze. Cel care doreste sa fie liber este de data aceasta trupul, nu sufletul; într-un "lut slab" "strasnicul suflet" provoaca suferinte de neandurat, "napraznica inima" striveste, "eul îndaratnic" doare. Un trup pe masura muntilor si a marilor ar avea afecte planetare, ar fi el însusi strivitor si nu strivit: "Cand as ura / as zdrobi cu picioarele mele de stanca / bieti sori / calatori / si poate-as zambi". Evident, s-a produs o schimbare de semn între eul liric care dorea sa lase "sa rasufle liber Dumnezeu în mine" si cel care, prin trupul sau gigantic ar putea zdrobi sori si stele. Poezia este o expresie a acelei "revolte" expresioniste si totodata o spiritualizare voita a trupului de "lut" în dauna sufletului care aduce suferinta. Trupul blamat în toate religiile, considerat ca fiind supus pacatului, este exaltat aici ca valoare suprema. Dealtfel, pentru Blaga el este "frate geaman" cu sufletul (vezi poezia "Misticul" din acelasi volum: "De cate ori îti întalnesc din în tamplare trupul, nu-l banuiesc, nedumerit ma-ncurc si cred ca-i — sufletul"). Strigatul expresionist este aici "Trup!", cuvant repetat dealtfel obsesiv în poezia de fata: o mistica a trupului tinde s-o înlocuiasca pe aceea a sufletului, o mistica "eretica", o adevarata demonie demiurgica, daca se poate spune astfel, ce trebuie înteleasa ca fiind specifica poeziei, ea însasi "erezie" si "demonie" fata de valorile acreditate. Eul se lasa resorbit de materia cosmica într-un spasm erotic universal.
Totusi poezia nu va putea fi înteleasa în esenta ei daca nu luam în considerare locul pe care trupul îl ocupa in estetica expresionista, ca "limbaj al sufletului": "Trupul — spune Walther von Hollander — constituie punctul de plecare al expresionismului. Numai prin el si dincolo de el se poate afirma ceva despre suflet. Marele gest consta în exprimarea sufletului prin trup; rigiditatea si greutatea acestuia, valorificarea mijloacelor lui pretinde insa în acelasi timp renasterea limbajului trupului" ("Expresionismus des Schauspielers", în "Die neue Rundschau", 1917). Atentia acordata esteticii trupului este aplicata la teatralitatea gesticii, trasatura specifica poeziei expresioniste, vizibila însa cu adevarat în teatrul expresionist. Tot Hollander sublinia în acelasi articol datand din 1914 ca noile piese de teatru, cele ale lui Wedekind, Paul KornfeH si altii, nu vor putea fi jucate cu mijloacele teatrale clasice, ci cu mijloace noi, care cer o deosebita forta plastica a corpului actorului, pornind de la ideea "corporalitatii sufletului, a sufletului care se ofera contemplatiei prin intermediul unui trup". Aceasta cerinta deriva si din faptul ca arta expresionista nu se mai considera pe sine drept o imitatie a realitatii (în sensul aristotelic), ci o "încorporare" a ei. Corpul actorului devine pe scena, "o opera de arta" valorificîndu-si posibilitatile intrinseci, încercand mereu sa se depaseasca pe sine. Apelul liric blagian "Dati-mi un trup" devine astfel o cerinta majora, de marca expresionista, deoarece trupul este mijlocul de "încorporare" a patosului iesit din comun, ca realitate interioara. Cuvantul "trup" nu este aici sinonim cu notiunea, blamata în poeticile anterioare, de teluric, instinctual, efemer, supus degradarii biologice, ci cu notiunea expresionista de "încorporare" sau, în termeni moderni, de forma a continutului, de adecvare stringenta a formei la continut. Teoretic vorbind, tot expresionistii sunt primii care au repus în circulatie notiunea de unicitate a operei de arta, unicitate care tine de adecvarea unei forme unice la un continut unic. La expresionisti, spunea Paul Hatvani în "Eseu asupra expresionismului", "forma devine continut".
Stilistic vorbind, miscarea afectiva este exprimata în poezie prin dialectica modurilor si timpurilor verbale: se porneste de la "modul indicativ" (mod al unei "actiuni reale": "Numai pe tine te am trecatorul meu trup", "lutul tau slab mi-e prea stramt"); de aici se trece la "imperativ" (mod al exprimarii dorintei) "Dati-mi un trup", "fii", "prefa-te"); se continua cu conditional-optativul (mod al posibiliatii: "auzis-ar", "as apare", "as iubi", "as ura", "as zambi") îmbinat cu conjunctivul (tot mod al actiunii posibile si nerealizate, iar uneori ireale: "sa-l cuprind", "sa-i frang", "sa-i sarut"); se revine apoi la modul indicativ, ca si la primul vers al poemului: "Dar numai pe tine te am trecatorul meu trup". Prezenta în cadrul aceluiasi poem a tuturor modurilor verbale personale ne atrage atentia ca, de fapt, nazuinta suprema a subiectului liric este de a transgresa indicativul prezent, ca modalitate data si impusa fiintei, de a putea fiinta în absolut, în toate registrele modale si temporale ale lui a fi. Verbele-cheie ale poeziei sunt "a avea" si "a fi"; "a avea" pus la indicativ în versul initial si cel final închide într-un cerc infrangibil posibilitatile lui "a fi"; de aici patetismul imperativului "Dati-mi"; poetul aspira catre largirea datului, catre întregirea lui "a avea."
Razbat în poezia de fata elanuri ascunse cu grija în alta locuri ale aceluiasi volum: daca poetul afirma împacat (vezi "In lan") ca este "numai trup" si "numai lut"; aici, aceleasi marci semantice sunt interpretate ca negative, cu ajutorul interventiei epitetelor calificative: "trecatorul meu trup", "slabul tau lut". In jurul lui "a avea" se grupeaza entitati contradictorii: "trup trecator", "lut slab" si — pe de alta parte — "napraznica inima", "strasnicul suflet", "eul îndaratnic". Intregirea lui "a avea", sporirea zestrei ontologice, ar duce la o plenitudine a lui "a fi", la o împacare între aparenta si esenta: "as apare" navalnic si liber "cum sunt" (în sensul dezideratului expresionist al trupului),
|
|
