|
Acasa » REFERATE » DE NEAMUL MOLDOVENILOR DE MIRON COSTIN
DE NEAMUL MOLDOVENILOR DE MIRON COSTIN
De neamul moldovenilor de Miron Costin
Predoslovie - Din ce tara au iesit stramosii lor
Catre cetitoriu
Inceputul tarilor acestora si neamului moldovenesc si muntenesc si cati sînt si în tarile unguresti cu acest nume, români si pîna astazi, de unde sînt si de ce semintie, de cînd si cum au descalecat aceste parti de pamantu, a scrie multa vreme la cumpana au statut sufletul nostru. Sa înceapa osteneala aceasta, dupa atata vecie de la discalicatul tarilor cel dintai de Traian împaratul Rîmului, cu cîteva sute de ani peste mie trecute, sa sparie gandul. A lasa iarasi nescris, cu mare ocara înfundat, neamul acesta, de o seama de scriitori ieste inimii durere. Biruit-au gandul sa ma apucu de aceasta truda, sa scot, lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si semintie santu lacuitorii tarii noastre, Moldovei si Tarii Muntenesti si românii din tarile unguresti, cum s-au pomenit mai sus, ca toti un neam si odata discalecati santu, de unde santu veniti stramosii loru pre aceste locuri, supt ce nume au fostu întai la discalecatul lor si de cîndu s-au osebit si au luat, numele cest de acum-, moldovan si muntean, in ce parte de lume ieste Moldova, hotarale ei pîna unde au fost întai, ce limba tin si pan acum, cine au locuit mai nainte de noi pe acestu pamantu si supt ce nume, scot la stirea tuturora, carii voru vrea sa stie neamul tarilor acestora.
Mai învatat decat Grigore Ureche, Miron Costin, care de asemenea îsi facuse studiile în Polonia, la un colegiu iezuit din localitatea Bar, are aceleasi conceptii filozofice si politice ca si predecesorul sau. In plus, am putea adauga la el o anume nota de scepticism cu privire la posibilitatea scuturarii jugului otoman, lucru ce se explica prin epoca în care a trait cronicarul, cand dominatia turceasca dinafara favoriza tot mai mult asuprirea feudala si decaderea din launtrul tarii.
Ca scriitor, Miron Costin este mai "cult" decat Grigore Ureche, si fraza sa, pastrand unele elemente populare, e stilizata în chip constient, pentru urmarirea efectelor. "Miron observa sistematic, compune, si ceea ce iese de sub pana lui, mult mai putin spontan, este rodul unei arte" — scrie G. Calinescu.
Avand a dezbate o problema foarte importanta, aceea a demonstrarii latinitatii poporului nostru si a înlaturarii asertiunii calomnioase venita din partea lui Simion Dascalul, în "De neamul moldovenilor..." cronicarul cauta, din capul locului, tinuta demna, intelectuala. Ceea ce impresioneaza în acest început al dizertatiei sale este stapanirea vibratiei emotive, izvorata din patriotism ardent, dar acoperita într-o expunere ce cauta a convinge prin justetea si obiectivitatea argumentarii. Imprumutand din sintaxa latina punerea verbului din principala la sfarsit si constructia ampla, cronicarul realizeaza pe deplin ceea ce-si propune:
"Inceputul tarilor acestora si neamului moldovenesc si muntenesc si cati sant în tarile unguresti cu acest nume, români si pîna astazi / de unde sîntu si de ce semintie, de cînd si cum au descalecat aceste parti de pamînt /, a scrie, // multa vreme la cumpana au statut sufletul nostru. Sa înceapa osteneala aceasta, dupa atîta vecie de la discalecatul tarilor cel dintai de Traian împaratul Rîmului, // cu cîteva sute de ani peste mie trecute, // sa sparie gîndul. A lasa iarasi nescris, cu mare ocara înfundat neamul acesta de o seama de scriitori, // ieste inimii durere".
Am marcat, în textul citat mai sus, punctele de cezura spre a se vedea cum frazele si perioadele capata o anume sacadare si cumpaneala, un punct de vîrf, la care se ajunge treptat, si o scoborare, bine chibzuita în vederea obtinerii efectului. Cu tot rafinamentul ei însa, fraza se constituie din cuvinte si expresii populare care se transforma în adevarate imagini poetice, în cazul de fata personificari ale unor abstractiuni : sufletul sta "la cumpana", gîndul "sa sparte", inimii "ieste durere", neamul este "cu mare ocara înfundat" etc. (Evident, în cazul lui Miron Costin, ca si al tuturor scriitorilor vechi, trebuie sa avem în vedere evolutia semantica a cuvintelor care — asa cum am aratat cand am analizat un fragment din Grigore Ureche — capata încarcatura metaforica datorita patinei timpului, dincolo, deci, de intentia scriitorului.)
Apare si întrebarea retorica, menita a da vivacitate si diversitate discursului, întarind totodata demna-i solemnitate. Istoricul presupune un interlocutor advers: "Dzice-va nestene: prea tîrziu este; dupa sutele de ani, cum sa voru putea sti povestile adevarate, de atîtea veacuri ?" Raspunsul cronicarului cata sa atraga pe presupusul interlocutor spre intelectualitatea sa: "Raspunzu: Lasat-au puternicul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omenesti, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea sti si oblici".
Farmecul relatarii mai sta apoi si în faptul ca ea se face la persoana I si miscarea sufleteasca a cronicarului se dezvaluie numaidecât, desi cu multa decenta. El îsi propune sa scoata la "stirea tuturor" originile românilor. La aceasta a fost îndemnat mai mult de "lipsa de stiinta începutului acestii tari". Relatarea la persoana I trece uneori într-o adevarata confesiune catre cititor: "Eu, iubite cetitoriule, nicairea n-am aflatu nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, si viiata mea Dumnezeu stie, cu ce dragoste pururea la istorii, iata si pana la aceasta varsta, acum si slabita."
Probitatea istoricului si raspunderea cuvantului scris sunt afirmate în acelasi stil, de confesiune: "De aceste basne sa dea seama ei si de aceasta ocara. Nici este saga a scrie ocara vecinica. Cîndu ocarasc într-o zi pre cineva, ieste greu a rabda; dara in veci ? Eu voi da seama de ale mele, cîte scriu."
Cronicarul îsi ia toate masurile, folosind ca izvor istorici vestiti, ale caror scrieri "vor trai în veci", ca "sa nu-mi fie grija, de-ar cadea aceasta carte ori pre a cui mana si din streini, carii de-amaruntul cearca zmintelile istoricilor".
Moralist si el, Costin cata a caracteriza lapidar, dar cu patrundere si plasticitate, pe istoricii care s-au ocupat înaintea sa de problema în chestiune. Expresia populara, devenita cu trecerea anilor imagine poetica, se afla la locul sau. Enea Silve "nu asa nepriietin ieste", gresind numai atunci cand deduce cuvântul vlah "de pe Fleac hatmanul Rîmului". La aceasta greseala "s-au lunecatu si saracul Urechie vornicul". Osardia lui Ureche este însa întampinata cu lauda, caci "numai lui de aceasta tara i-au fost mila, sa nu ramîie întru întunerecul nestiintei..." Chiar daca a gresit într-un loc, Costin îi gaseste circumstante atenuante : "Credem neputintii omenesti". In schimb Simion Dascalul, devenit sub pana sa "un Simion Dascal", este privit cu dusmanie, pentru ca a scris nu letopisete, "ce ocari", fiind un "om de putina minte". Pe Simeon Dascalul, mai apoi, Istratie logofatul "l-au fatat cu basnele lui". Alt istoric, leah de neamul lui, Iane Zamovschii, "orbu navaleste", afirmind ca românii nu se trag din latini, ci numai "au apucat o sama de dachi limba rîmleneasca", odata cu venirea lui Traian pe aceste locuri.
In sfârsit, din straduinta pentru conciziune, lui Miron Costin i se întampla uneori sa spuna cate o vorba memorabila care se constituie în maxima cu caracter înalt moralizator: "sa aibi vreme si cu cetitul cartilor a face iscusita zabava, ca nu ieste alta si mai frumoasa si mai de folos în toata viiata omului zabava decît cetitul cartilor". Din scripturi "agonisim nemuritoriu nume"; "Cercati scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii nostri ne învata, cu acele trecute vremi sa pricepem cele viitoare".
|
|
