|
Acasa » REFERATE » DIN COPILARIA MEA, REFERAT, LUCIAN BLAGA
DIN COPILARIA MEA, REFERAT, LUCIAN BLAGA
Comentariu "Din copilaria mea" referat de Lucian Blaga
Pasteam cu altii gastele-n arinisti./Cu gangurit de aur îmi venea cate-un boboc/si îmi prindea cu prietenie-n cioc/sfarcul urechii,/si plopii tremurau, stravechii.
Cand toropit priveam prin gene/cum boii se miscau prin flori de sanziene/pe sub salcii,/ma miram ca ei nu vad/cu varful coarnelor ca melcii,/si boii — boii-si rumegau caldura pe sub salcii!
Cand ma tranteam în pajiste pe spate/cu ochii catre bolta în senin,/ma-nchipuiam întins cu foalele pe cer,/lin/razimat pe coate.
Si-mi aduc aminte:/într-un lan de canepa/o sperietoare pestrita de paseri/se sprijinea/în par ca vantul s-o alinte./ Ciorchine de turbari avea cercei,/o vrabie-si facuse cuib în palaria ei./Radeau copiii toti de ea,/ dar mie mi-era mila/ si-o iubeam.
Eram mic/si singur socoteam: ea mi-e aproapele/si o iubeam./ Si ma credeam un mucenic.
Poezia "Din copilaria mea", de Lucian Blaga, face parte din volumul de versuri "Pasii profetului", aparut in 1921. Si in aceasta poezie, intoarcerea catre natura, catre starile primare, are loc în poezia blagiana sub forma reactualizarii mitului copilariei, a "varstei de aur" a fiintei umane în care aceasta nu s-a diferentiat înca de restul lumii înconjuratoare, cu care comunica direct.Copilaria ca mit este "originea", starea de puritate incipienta în care existenta se desfasoara înca la un stadiu aproape embrionar, fara framantari de constiinta problematizanta, fara patimi dureroase.
Aceeasi dorinta de reanviere a eului-copil e prezenta în "Leaganul", unde poetul, mult mai dramatic de aceasta data, "obosit de prea mult suflet", "de primaveri, / de trandafiri, / de tinerete / si de ras", cu alte cuvinte obosit de ruperea unitatii afective în o multime de trairi fragmentate, se cauta pe sine în "leaganul batran" — ca prunc. Copilaria este polul opus "Marginii" blagiene, ca simbol al sfarsitului, al prabusirii de suflet din alte poezii (Vezi "Un om s-apleaca peste margine" — în marea trecere). Este varsta unui paradis bucolic si rustic, plin de o vraja nedestramata de cuvinte, în care fiintele vorbesc toate un limbaj "de aur", întelegîndu-se peste granitele regnurilor: "Cu gangurit de aur... un boboc / ...îmi prindea cu prietenie-n cioc / sfarcul urechii" — imagine de un gratios bucolic desavarsit, în care omul poate asculta o taina spusa la ureche în limba pasareasca.
Dobitoacele sunt toate paradisiace, simturile sau organele de simt se pot permuta (boii ar putea vedea cu varful coarnelor, ca melcii), cerul si pamantul, susul si josul se pot inversa. Umanitatea diferentiata de acest paradis este Un fel de divinitate bufa: "O sperietoare pestrita de paseri / se sprijinea / în par ca vantul s-o alinte. / Ciorchine de turbari avea cercei, / O vrabie-si facuse cuib în palaria ei". Paradisul pasaresc îsi bate joc de "sperietoarea de pasari". Tot ce nu apartine acestei lumi unitare este luat în deradere. Poetul-copil simte o adanca compatimire pentru aceasta divinitate tragica cu chip uman caricat (poate un reflex al maturitatii varstei de mai tarziu ?) si ar vrea sa fie un "mucenic" al ei. Singura forma de martiriu cunoscuta de aceasta varsta ar fi vitalitatea debordanta si bufa, însufletirea în deradere a simbolurilor-sperietori, jocul de-a mucenicia fata de ele.
|
|
