|
Acasa » REFERATE » DRAMATURGIA EVOLUTIE, REPREZENTANTI DRAMATURGIE
DRAMATURGIA EVOLUTIE, REPREZENTANTI DRAMATURGIE
Referat Dramaturgia, evolutie, reprezentanti dramaturgie
Evolutia dramaturgiei romanesti de dupa cel de al doilea razboi mondial a fost marcata in principal de doi factori:
- constrangerile de ordin ideologic, mai acerbe decat in cazul celorlalte genuri din cauza impactului puternic pe care-l are spectacolul asupra unui public foarte larg si eterogen;
- dezvoltarea si diversificarea fara precedent a spectacolului in cultura si chiar viata publica mondiala, dramaturgia trebuind sa faca fata exigentelor autorilor de spectacol, regizorii, care tind sa se impuna in calitate de creatori, utilizand textele cu o libertate nelimitata.
In ceea ce priveste cel dintai factor, se remarca aceeasi evolutie ca in cadrul celorlalte genuri. In anii cincizeci, sub aspect tematic existau cateva recomandari insistente: nasterea glorioasa a noii lumi, victoria spiritului acesteia, puternic idealizat, asupra celei vechi, burgheze.
In productia dramatica, nu foarte bogata, a acelor ani s-a impus, in ciuda acestor conditii sterilizante, Horia Lovinescu, al carui debut sta sub semnul unei mari iubiri pentru teatrul cehovian. Dramele sale din acesti ani — "Lumina de la Ulmi", "Citadela sfaramata", "Surorile Boga" - inegale ca valoare, cu luminile si limitele lor - pot fi considerate reprezentative pentru nivelul maxim atins de dramaturgia noastra in aceasta perioada.
Teatrul de inspiratie istorica - avand, dupa cum se stie, o bogata traditie - a fost ilustrat in etapa amintita de Camil Petrescu (Balcescu, Caragiale in vremea lui). Al. Kiritescu (Michelangelo) si se cantoneaza in linii generale in evocare. Se cuvine mentionat ca ultimele piese ale lui Lucian Blaga (Avram lancu, Anton Pann) au ramas multa vreme in manuscris si, ca atare, au intrat in repertoriul teatrelor destul de tarziu.
In anii '60 si urmatorii, dramaturgia noastra cunoaste si ea o remarcabila deschidere, atat sub raportul tematicii, cat si sub acela al modalitatilor de constructie. Doua tipuri de piese se bucura de mare succes: comedia si drama de idei.
a. Comedia permite, cu anumite artificii, o atitudine satirica fata de contemporaneitate, a carei imagine puternic retusata era construita de discursul oficial, in vreme ce drama de idei se intoarce meditativ asupra rosturilor si destinului fapturii umane, imuna la axioma asupra unicului rost acceptabil: de constructor al socialismului.
Intre comediile de succes amintim "Mielul turbat" de Aurel Baranga, piesele lui Teodor Mazilu (Mobila si durere, Prosti sub clar de luna etc.) ca si cele ale lui Ion Baiesu. Privite dintr-o perspectiva mai larga, comediile acestea demonteaza rosturile deformante ale discursului ideologic oficial - creator al unei fictiuni in spatele careia prolifereaza oportunismul si prostia. Semnificativa este importanta exceptionala pe care limbajul oficial o are in complicatele relatii sociale si interumane. Daca in "Mielul turbat" surpriza survine in momentul in care "mielul" actioneaza in spiritul afirmatiilor pe care ceilalti le folosesc ca perdea de fum pentru propriul profit, piesele lui Mazilu, spre exemplu, prezinta o lume foarte sensibila la modificarile sloganurilor, a caror rapida insusire ramane o arma eficienta in obtinerea succesului. Profundul divort intre limbajul ce-si asuma descrierea lumii si lumea reala ramane, dincolo de timpul si spatiul evocat, o tema a veacului nostru, iar in spatiul nostru cultural exceptionala personalitate a lui Caragiale ii asigura o vigoare si vitalitate mereu reconfirmate.
In ceea ce priveste drama de idei, problematica abordata este foarte variata. Remarcam astfel o majora modificare a dramei de inspiratie istorica ce renunta la aspectul evocativ in favoarea meditatiei melancolice sau amare asupra istoriei. Personajele acestor drame joaca si sunt jucate intr-un teatru al lumii, incercand sa-si acomodeze proiectul propriu la paienjenisul cel mare. Proiectul propriu vizeaza in ultima instanta ramanerea in lume, nu e sigur daca si in istorie, a neamului prin crearea unui fragil si dureros strat tampon intre presiunea marilor forte, imbatate de ceasul gloriei lor, si vietuirea in orizontul unor valori fara amurg, nascute din temeiurile unei fiintari inclinate spre implinire si impacare, intre reusite citam: "Petru Rares" sau "Loctiitorul" de Horia Lovinescu, "A treia teapa" si "Raceala" de Marin Sorescu.
Exista apoi o orientare spre utilizarea unui material mitico-legendar, fie el autohton sau din spatiul cultural mai larg, mediterano-european. "Miorita" de Valeriu Anania, "Moartea unui artist", "Jocul dragostei si mortii in desertul de cenusa" de H. Lovinescu, "Iona", "Paracliserul" si "Matca" de M. Sorescu, "Arca Bunei Sperante" de I. D. Sarbu pot fi citate in aceasta ordine de idei. Artistul si arta in lume, dilematica relatie a fapturii cu sine insasi, a fapturii ce-si este unic "partener" de dialog in calatoria din fragmentul de timp ce i-a fost dat ca si alte aspecte ale conditiei umane, asa cum este ea perceputa in acest sfarsit de veac, alcatuiesc universul tematic al acestor lucrari.
Dramaturgia deceniilor in discutie inregistreaza de asemenea un numar insemnat de piese cu problematica etica. E adevarat ca o buna parte din ele sunt marcate de clisee a caror provenienta este axioma oficiala ca ordinea sociala socialista se intemeiaza si se sustine prin valori morale. Astfel, factorul perturbator o data identificat si izolat, actiunea acestor piese ajunge la happy end. Reteta este insa straveche; cu necesarele adaptari in reconstituirea specificitatii ambiantei spatio-temporale o regasim in piese de teatru si in scenarii de film de pe toate meridianele.
In afara acestora, exista in dramaturgia deceniilor amintite piese de necrutatoare judecata a trecutului apropiat, in care perspectiva etica isi asociaza conotatii filozofice. Se pot cita in acest sens piesele lui D. R. Popescu "Piticul in gradina de vara", "Pisica in noaptea Anului Nou", "Acesti ingeri tristi". O atmosfera sumbra si violenta domina lumea infatisata in aceste lucrari dramatice; alterarea valorilor, apetenta pentru succesul conjunctural creeaza un univers demonizat in care probabil unica lumina este prezenta patosului justitiar.
Sub raportul formei, factorul secund amintit anterior isi are maxima relevanta.
In anii '60, dominanta era formula realista, mimetica, cu bine cunoscutele canoane ale utilizarii spatiului scenic. Apoi, concomitent cu deschiderea tematica, spatiul scenei incepe sa fie considerat conventional, astfel incat jocul "realist" al actorilor este mai degraba un element de contrast, de insolitare.
Simptomatic, indicatiile scenice ale autorilor se amplifica, desi autorii spectacolelor le trateaza nu o data cu o libertate socanta.
Teatrul romanesc al ultimelor decenii-ca si cel mondial-pare a justifica controversa mai veche in legatura cu apartenenta textelor dramatice la literatura.
|
|
