|
Acasa » REFERATE » EUGEN IONESCU REFERAT, OPERA
EUGEN IONESCU REFERAT, OPERA
Eugen Ionescu referat, viata, opera
Consideratii generale. La premiera franceza cu "Cantareata cheala" (1950), Eugen Ionescu provoca o stare de nedumerire prin formula dramatica iesita din tiparele cunoscute. Eugen Ionescu opteaza pentru teatru ca drama a limbajului si a incomunicabilitatii, un teatru cu desavarsire novator - teatrul absurdului, in care originalitatea unei formule, caracterizate prin fuzionarea socanta a comicului cu tragicul, devine indiscutabila.
Insusi autorul isi defineste pozitia de principiu: "Daca valoarea teatrului se afla in sporirea efectelor, acestea trebuiau sporite si mai mult, subliniate, accentuate la maximum. A impinge teatrul peste zona intermediara, care nu e nici teatru nici literatura, inseamna a-l restitui cadrului sau propriu, limitelor lui firesti (...) Un comic dur, fara finete, excesiv. Nu comedii dramatice. Recursul la imposibil. Totul impins pana la paroxism, acolo unde se afla izvoarele tragicului. Un teatru al violentei: violent comic, violent dramatic". Dramaturgul se decide transant pentru un teatru irationalist, respingand teatrul "aristotelic", strain spiritului epocii moderne: "Cat despre logica, despre cauzalitate, sa nu mai vorbim. Trebuie sa le ignoram cu totul. S-a sfarsit cu drama, cu tragedia. Tragicul devine comic, comicul devine tragic".
In piesele sale de teatru, unitare totusi prin respectarea unui program literar, se pot contura doua ipostaze distincte, circumscrise in egala masura unei violente estetice fara precedent:
- a) farsa tragica, cultivata de Eugen Ionescu in "Cantareata cheala", ca modalitate artistica fundamentala de reprezentare a angoaselor unei umanitati degradate, si - b) rinocerizarea, cu toate ipostazele de rezistenta pe care le intruchipeaza Beranger ca prototip ionescian in suita de metamorfoze din patru piese de teatru dominate de violenta tragicului: Ucigasul fara simbrie, Rinocerii, Pietonul aerului si Regele moare.
a. In "Cantareata cheala", scrisa initial in romaneste (Englezeste fara profesor), exista o parodie a limbajului colocvial, parodia teatrului pus sub semnul intrebarii. Limbajul celor doua personaje, Mr. si Mrs. Smith, se dezarticuleaza, vidandu-se de sens. Se produce o "tragedie a limbajului" cu efecte ilariante, fiindca oamenii nu fac ce vor si nu isi coordoneaza existenta dupa criterii precise. Autorul dezaproba ideile gata facute, conformismele specifice unei anumite categorii sociale, ca elemente caracterizante pentru cei care traiesc la suprafata vietii, straini de constiinta faptelor si a cuvintelor rostite. Discutiile personajelor afirma doar banalitati si siruri lungi de platitudini, articulatii verbale, locuri comune si dereglari de comportament lingvistic. Este semnalat astfel absurdul dominator al unei vieti cenusii, scoasa de sub controlul oricarui sens.
b. Intentia evidenta a acestor piese este de a surprinde o lume suspendata, paralizata in sentimentul raului care o domina si in care orice act se definitiveaza îi zadarnicie, iar constiinta omului se confrunta cu moartea.
Analiza textelor s-ar putea organiza in jurul urmatoarelor trei axe principale: "criza limbajului", "criza valorilor" si "criza teatrului".
Concluzii. Pana in 1950 viata lui Eugen Ionescu este aceea a unui necunoscut, impartita intre doua vocatii si doua culturi. Poet si publicist, scrie in romaneste cateva eseuri, critica literara si plastica. Revine in 1938 la Paris pentru a-si pregati un doctorat; in timpul razboiului lucreaza la o editura. "In 1948, inainte de a scrie prima piesa, habar nu aveam ca voi deveni autor dramatic. Aveam doar ambitia de a invata englezeste. A invata englezeste nu duce in mod necesar la arta de a scrie piese de teatru. Dimpotriva, tocmai pentru ca nu mi-a izbutit proiectul de a invata englezeste, am devenit autor dramatic." I se reprezinta in 1950 "Cantareata cheala". Avea doar 41 de ani si era cel mai tanar autor de pe afisul Teatrului Noctambules din Paris, alaturi de B. Brecht si Fr. Kafka. In anul urmator publica Lectia, neancetand de atunci sa scrie cu un succes neantrerupt, evoluand de la absurd catre o forma de teatru apropiata de tragedia politica, devenind unul dintre cei mai mari autori dramatici ai acestui secol. Prin situatii si tipuri, dar mai ales prin replici si prin numarul de teme obsesive (incomunicabilitatea fiintelor, batranetea si esecul, prezenta mortii), Eugen Ionescu e legat de o traditie literara romaneasca ce se distinge indeosebi in opera lui I. L. Caragiale si, intr-un anume sens, prin Urmuz, pe care G. Calinescu il numea "un precursor de tot interesul al dicteului automat" (Principii de estetica).
Tendinta expresiei literare si a limbajului de a se degrada in clisee si de a-si pierde astfel valoarea comunicativa adecvata confirma aceasta filiatie caragialiana a lui Eugen Ionescu. Luciditatea patrunzatoare cu care Caragiale a sesizat cum limbajul serveste la tot in afara de a comunica (franturi de conversatii, repetitii, anacronisme, delir verbal necontrolat) se regaseste in modalitatea prin care Eugen Ionescu denunta automatismul limbajului curent si vidul verbal ca simptom al dezumanizarii si al alienarii. Cuplul celor doi batrani din "Lectia" este asemanator prin atitudine cu Conu Leonida si Coana Efimita, iar discursul lui Mere Pipe din Ucigas fara simbrie, cu cel al lui Farfuridi si Catavencu. Absurdul si necomunicarea sunt, de asemenea, elemente definitorii ale comicului lui I.L. Caragiale in "Petitiune", "Caldura mare", "Amici", "Inspectiune" si in "Justitie", fara sa se apropie insa de esenta pe care o are la Eugen Ionescu proliferarea sufocanta a lucrurilor (Scaunele, Ucigas fara simbrie, Rinocerii).
Linia de forta a profilului distinctiv al lui Eugen Ionescu rezulta din faptul ca el nu se restrange la sfera unui anumit domeniu (teatru, proza, eseu, poezie, jurnal), ci le ilustreaza pe toate, manifestandu-se in fiecare din ele cu o forta de esenta luciferica. La aceasta a contribuit in primul rand dinamismul unui spirit dominat de ambitii si elanuri excesive, dublat de un temperament avantat, atingand acel grad de implinire artistica ce configureaza conturul unei biografii totale.
Referinte critice:
Romul Munteanu, Farsa tragica, 1970; Alexandru Paleologu, Spiritul si litera, 1970; Nicolae Balota, Lupta cu absurdul, 1971; Ion Pop, Avangarda in literatura romana, 1990; Gelu Ionescu, Anatomia unei negatii, 1991; Eugen Simion, Sfidarea retoricii, 1985.
|
|
