|
Acasa » REFERATE » FEMEIA SANGELUI MEU, MIHAIL CELARIU, CRITICA
FEMEIA SANGELUI MEU, MIHAIL CELARIU, CRITICA
"Femeia sangelui meu" de Mihail Celariu - critica
Se gaseste în "Femeia Sangelui Meu" o pagina de la care cititorul poate pleca sa încadreze romanul lui Mihail Celarianu în formula moderna a genului, ca si în preocuparile si sensibilitatea care au însotit intrarea acestei formule în literatura noastra.
Iata o parte a paginii în chestiune: "în orice punct as cadea, sunt fericit sa constat ca singurul meu prieten nedespartit de cand m-am nascut, care-mi aminteste de mine, nu s-a schimbat si asteapta sa ma îmbratiseze, si în regasirea asta e toata bucuria inimii mele. Prietenul meu de astazi sunt eu cel de ieri si sper sa fiu cel de maine. Viitorul e o ceata profunda cu lumini neantelese. Sufletul meu asculta de jos, de langa pamant, zgomotul marei turbine, ca o muzica grava. La catarg n-a urcat niciodata, pentru ca, chiar daca ar vedea ziua închisa — ziua de maine a lui Victor Hugo — tot n-ar putea înlocui nimic. Traiesc viata mea proprie, pe care o aud înlauntrul meu, dupa urechea mea speciala, la marginea de ceata a lumii. Daca m-as uita înainte, nu as pierde prezentul ? El e întrebarea cat si raspunsul..."
Romancierul, caruia i-au scapat astfel de ganduri despre sine, face parte, dupa cum bine se vede, dintre prozatorii care, parasind tipicul obiectiv, se exprima pe ei si numai pe ei; care se intereseaza în chip exclusiv de propriile lor stari de constiinta, ocolind pornirea clasicista de a închega actiuni si a schita caractere exterioare experientei personale; care neantelegand sa para a crea viata si oameni dintr-un material psihologic imaginat, oricat imaginatia ar lucra în prelungirea celei mai veridice observatii obiective, îsi consemneaza modificarile eului ca si tot ceea ce îl strabate din afara, perspectiva unica a celei mai probabile vieti. Nimeni nu stie ceea ce se întampla în constiinta altuia decat acela însusi; nestiind, cum va putea fi creat acest altul decat ca improbabil ?
Planul de timp în care lucreaza astfel de romancieri este prezentul, si chiar cand memoria ar parea ca îi trage în trecut ei raman mereu în aceeasi actualitate de simtire, amintirile înscriindu-se cu însasi trecerea lor prin constiinta în prezent. Romanul modern dar, asa cum l-a conceput si realizat Proust, este analiza de sine, experienta psihologica proprie, viata imediata si singura adevarata, fiindca e personala, nededusa logic pe seama unor oameni straini. Mihail Celarianu cu "Femeia Sangelui Meu" ia loc printre romancierii acestei cunoscute formule care face simetrie literara duratei bergsoniene, daca formula se mai poate numi sfortarea de a exprima singura viata probabila — le vecu.
Intr-adevar, lasand la o parte paginile care încadreaza cam conventional manuscrisul poetului Emanoil Glineanu, "Femeia Sangelui Meu" este un caiet de însemnari privind amorurile de la Paris si dinainte de razboi ale unui român. Emanoil Glineanu nu ia cunostinta despre sine decat în apropierea femeii. Lison Martorei, doua cocote anonime, Hermina, Virginia, Eugenia Goud, Margareta Duval, Paulina Brissaud si Madeleine, figuri de femei care mai toate ajung sa cunoasca odaia de hotel a lui Glineanu, daca nu si patul, nu retin fiecare în parte prin felurimea temperamentului, ci intereseaza în masura în care toate la un loc contribuie sa exprime sensul existentei aceluiasi barbat. Glineanu umbla nu dupa un tip de femeie, ci dupa un tip de iubire. Amorul nuantat matern pare sa fie ceea ce numeste el într-o scrisoare femeia sangelui sau. Ca o dragoste energica, daca nu ocrotitoare, cauta poetul român în Parisul dinainte de razboi, se poate vedea atat din slabiciunea lui pentru frumusetile durdulii, oarecum matronale, cît si chiar din legatura cu Virginia, fata de cincisprezece ani si slabuta — e adevarat —, dar voluntara, cu spirit de initiativa si îngaduitoare ca o mama. Iar dincolo de iubirea aceasta de tip matern, Emanoil Glineanu urmareste, cum singur declara, feminitatea, adica starea venusta a naturii omenesti.
Nu vom sta sa discutam valoarea unei existente de om, plina numai de obsesie sexuala, sub orice forma — oricat de rafinata - s-ar prezenta aceasta obsesie; nu vom masura nici degenerarea etica a frumosului Glineanu, care iubeste pe Hermina - femeia sangelui sau — dar violeaza pe sora-sa Virginia, se culca cu mama-sa Eugenia Goud în chiar camera unde doarme Virginia, care, trezindu-se îi vede, si pe deasupra îi mai cade la asternut si matusa iubitei sale, Paulina Brissaud. Nu.
Critica de fata are scopul sa arate numai calitatile sau defectele literare ale romanului lui Celarianu. Incat notam aci dintre calitatile cartii pe cea mai pretioasa: puterea de a evoca amanuntul sensual, de a ghici plastica ascunsa a nudurilor, de a sugera "spiritul trupului", asa-zicand. Are Emanoil Glineanu un patetism tactil, daca putem spune asa, o voluptate si o constiinta a voluptatii, servite totdeauna de cuvantul atat de mladios, ca trupul se înconjoara în imaginatie de nu sti ce reverberatie spirituala, de puritati cu totul curioase, daca ne gandim la materia pe care o fac sa iradieze.
Cititorul se va convinge singur de aplicarea deosebit de proprie talentului lui Celarianu din paginile consacrate mai ales noptii cu Eugenia Goud sau sedintei cu Paulina Brissaud. Totul în aceasta privinta (ca sa dam cititorului un termen de comparatie) aminteste acea senzualitate nerusinata, dar inocenta, din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, romancier cu care Celarianu se afla în stransa rudenie.
De aceea, de altfel, am tinut sa precizam de la început ca "Femeia Sangelui Meu" se încadreaza în formula moderna a romanului, punand totodata în vedere si sensibilitatea care a însotit intrarea formulei în literatura noastra. Am putea spune ca, în definitiv, Camil Petrescu este chiar maestrul lui Celarianu; iar pozitia unuia fata de celalalt îi onoreaza pe amandoi. Ba înca autorul "Ultimei Nopti de Dragoste..." are mai rara placerea sa-si descopere un discipol ca Mihail Celarianu cata vreme, sa se fi vazut "maestru", a avut prilejul de atatea ori.
|
|
