|
Acasa » REFERATE » FEMEIE IATA FIUL TAU REFERAT
FEMEIE IATA FIUL TAU REFERAT
Referat "Femeie, iata fiul tau!" de Sorin Titel
Romanul "Femeie, iata fiul tau"!, aparut in 1983, este ultimul dintr-o tetralogie care mai cuprinde romanele "Tara indepartata", "Pasarea si umbra", "Clipa cea repede", toatae formand un vast ciclu romanesc in care se evoca un Banat imaginar, vazut ca o tara indepartata, cu sate, targuri si o umanitate superba, vietuind potrivit tiparelor unei stravechi si luminoase civilizatii, agresate insa mereu de o istorie vilenta care transforma luminile in umbre.
Cu "Femeie, iată'Fiul Tău!", Sorin Titel devine un foarte important prozator al literaturii române, iar ciclul său romanesc încheiat astfel face inutilă şi nesemnificativă tradiţionala distincţie: proză rurală / proză citadină. Depăşind "lecţia Cehov" din cărţile anterioare, îşi asumă aici lecţia supremă, Dostoievski, prin care descoperă mitul cristic.
Tema a destăinuit-o prozatorul însuşi în ultimul său interviu: "Femeia cu pruncul, aşa cum apare în vechea noastră iconografie şi în marea pictură a lumii este una din temele fundamentale ale artei. Am avut tot timpul în faţa imaginea mamei cu pruncul şi acest lucru apare şi explicit în cartea mea: iubirea mamei pentru fiul nefericit, femeia neputincioasă care participă la suferinţele fiului fără să-l poată ajuta. Această temă m-a tulburat adânc, o temă literară şi nu religioasă, a zbuciumului matern, a suferinţei umane, este una fundamentală, zic eu, pentru orice scriitor."
Subiectul se desfăşoară pe două planuri: urmărind devotamentul matern şi suferinţa fiului prin două cupluri mamă - fiu, din lumi şi timpuri diferite. Cei doi fii au acelaşi nume, Marcu, o rudenie de sânge, unchi şi nepot sau strănepot, o asemănare a înfăţişării prelungindu-se într-una a destinelor.
a. Primul Marcu, înaintaşul, se naşte în satul bănăţean, din preaplinul iubirii Sofiei şi a bărbatului ei şi, deşi are trei fraţi mai mari, spre el se îndreaptă iubirea mamei. Aproape că refuză să se nască şi apoi, copil, creşte greu şi încet, însoţit de marea dragoste maternă şi de ura, la fel de adâncă, a celor trei fraţi mai mari. Soldat in armata chezaro-crăiască, Marcu ajunge ordonanţa ofiţerului sârb Ivo Filipovac, cu care seamănă perfect. Confundat cu ofiţerul, Marcu e bătut de un circar, fratele gelos al frumoasei trapeziste Any Scheindler, iar apoi moare pe frontul din Galiţia - ca plată parcă pentru existenţa fericită a lui Ivo Filipovac, dublul său.
b. Peste cincizeci de ani, un alt Marcu, pictorul, şi nepotul lui Marcu Crăciunescu, îi repetă înfăţişarea şi destinul. El simte că a ajuns prea târziu în Parisul anilor '70, hotărâse să renunţe la pictură, dar are întâlniri revelatorii. La Deauville cunoaşte un tânăr hippy cu înfăţişare identică, dublul regăsit. De data aceasta Celălalt (Roger La Fontaine) ispăşeşte pentru fratele său străin: moare într-un accident de maşină, în timp ce pe Marcu, rănit şi el grav, îl scoate din agonie mama sa venită de la Dunăre ca să-şi vegheze fiul şi să-l întoarcă spre viaţă.
Structura narativă se circumscrie unei teme mari, a fantasticului: tema dublului, dar si a eternei reîntoarceri. Si în romanele anterioare ale ciclului, fantasticul aluneca insesizabil în planul real, se estompa distanţa între cei morţi şi cei vii, între trăire şi amintire, dar însoţită de o "tehnică a anvelopei", o continua "mişcare" a personajelor, spaţiului şi timpului.
Ultimul roman are o mare coerenţă, organizat pe cele două planuri, avand fiecare in centru un cuplu: mamă - fiu (Sofia şi Marcu Crăciunescu; mama "nenumită" şi Marcu pictorul). Dar "dublul" se regăseşte şi în interiorul fiecărui plan: şi Marcu înaintaşul şi Marcu pictorul trebuie să părăsească spaţiul ocrotitor: matern al casei şi să plece în lume să-l găsească pe "Celălalt", iar unul din ei să se sacrifice pentru fericirea sau viaţa celui rămas. Semnul recunoaşterii este chiar extraordinara asemănare a înfăţişării. Totodată, Marcu pictorul retrăieşte, cu sens inversat, experienţa singurătăţii şi a nefericirii înaintaşului său ca o eterna reîntoarcere în matca aceluiaşi destin.
"Mitul fratricidului" pare tălmăcit şi răstălmăcit necontenit de Sorin Titel. Perechea Cain şi Abel se regăseşte în ura multiplicată a fraţilor mari, trei, faţă de cel mic pe care iubirea mamei nu-l poate apăra cu totul, sortindu-l nefericirii ş singurătăţii (o altfel de moarte decât cea a biblicului Abel). Sângele apasă ca un blestem, stârnind disperare (mereu se întreabă Marcu de ce nu-l iubesc fraţii săi - înţelegerea şi iubirea vin târziu şi dependent, de la fratele geamăn şi străin. In al doilea plan narativ - fiul e unic, iar iubirea mamei rămâne pură, nealterată. Poate de aceea mama reuşeşte să biruie nenorocul şi moartea.
In centrul romanului nu se află fiul, ci Mama, arhetip şi mică divinitate a lumii. Şi ea se numeşte Sofia; numele semnificând înţelepciune, arată iubirea convertită sublim, în valoare spirituală absolută; ea rămâne fără nume, simbol desăvârşit al maternităţii. Nu se poate ignora sorgintea biblică a numelor fiilor: Simion, Petru, Pavel, Marcu, nici sugestiile din numele "fratelui străin" - Ivo sau La Fontaine.
Talentul remarcabil, de creator de atmosferă şi lume, al prozatorului se vede în "descrierea târgului bănăţean", în scene pitoreşti si vii (a iarmarocului, a petrecerilor, a plecării flăcăilor la armată). Pagini splendide narează creşterea Sofiei, transformarea ei din mama-copil în femeia pătimaş îndrăgostită de bărbatul ei.
Există la marginea Imperiului Austro-Ungar o lume frumoasă, de plenitudine neobişnuită a trăirii datelor fundamentale (naşterile, nunţile, petrecerile), dar atinsă insesizabil de aripa morţii. Peste "scenariul vieţii ţărăneşti" se suprapune "agonia imperiului", întruchipată de frumoasa poveste a lui Ivo Filipovac, ofiţerul amintind de ultimul von Trotta din romanul celebru al lui Joseph Roth - Marşul lui Radetzski, de talentata actriţă Fela Weinringer sau frumoasa trapezistă Any Scheindler.
Celălalt plan al romanului se deschide spre un "alt cod cultural". Abundă referinţele la Parisul expoziţiilor de pictură, la poezia lui Rimbaud şi Rilke, la muzica şi dansul negrilor. Două imagini picturale, veritabile mis-en-abyme alcătuiesc emblemele acestei naraţiuni duble: tabloul lui Chagall, în care o femeie tânără poarta în măruntaie un copil cu un buchet de flori în braţe, şi icoana cu Maica Domnului ţinându-şi inima cu amândouă mâinile.
5. Concluzii. Acest roman "despre iubire şi singurătate, despre viaţă şi moarte, cu faţa întors discret spre mituri" impune prin "rafinament al stilului şi un respect enorm pentru adevărul uman" (Eugen Simion); aducând în pagină şi tema romancierului în căutarea soluţiilor, se încadrează într-o mişcare nouă a prozei, vizibilă după anii '80 - cea a postmodernismului, ilustrat de o revenire a barocului în literatura din centrul şi estul Europei.
|
|
