|
Acasa » REFERATE » FLOAREA DIN PRAPASTIE, REFERAT, AL. PHILLIPIDE
FLOAREA DIN PRAPASTIE, REFERAT, AL. PHILLIPIDE
Referat " Floarea din prapastie" de Alexandru Philippide
Lirica, de observatie sau analitica, proza noastra a cultivat prea putin fantasticul si senzationalul; si chiar atunci cand s-a aventurat si-n acest domeniu, a pornit de la teme folclorice, de la concepte seculare, acceptate ca experiente fantastice colective, din care se putea usor deduce un sens simbolic.
Uneori, scriitori culti, ca sa dea frau liber fanteziei, s-au adresat direct basmului, pe care l-au prelucrat, l-au stilizat, neandraznind sa inventeze ei însisi substanta si datele unor opere fantastice.
Literaturile mari din Apus au rezervat prozei un îtreg compartiment, în care inventia libera si ingenioasa a închipuirii s-a rasfatat în nuvela si roman, creand un adevarat gen. Pe urmele lui Edgar Poe, I. L. Caragiale a scris o serie de povestiri fantastice, dar toate au un fond de cvasi certitudine, în elementul lor folcloristic si-n aspiratia lor spre simbolul clar, lucid, care închide un adevar psihologic. Parintele Galaction, în nuvelele lui fantastice, a procedat cu aceeasi precautie, învesmantand pasiuni erotice în concepte folclorice. La fel a procedat si Delavrancea; poate numai Gib. Mihaescu, în povestirile lui senzationale, a dislocat oarecum obisnuintele vechi, împingand în patologie si subconstient enigmele turburatoare iscate de fapte extravagante. De la un substrat teoretic, de folclor oriental si de concepte literare, au pornit si romanele tastice ale d-lui Mircea Eliade, care ilustreaza anume simboluri ermetice, transpuse-n planul fantasticitatii.
D. Al. Philippide, debutand în proza cu doua lungi nuvele, abordeaza cu franchete senzationalul, ca substanta epica si ca rezolvare a destinului oamenilor pe care-i înfatiseaza-n fictiune. Dar, atat în "Floarea din prapastie", aproape un roman concentrat, cît si-n "Imbratisarea mortului", Philippide, într-un cadru realist, cu oameni obisnuiti cu psihologii clar definite, dar statice, ne atata curiozitatea, ne-o alimenteaza mestesugit si ne rastoarna persctiva calma, prin lovituri neasteptate, imprevizibile si izvorate dintr-un destin sumbru. Teroarea se exercita dinafara înlauntru, catastrofele cad naprasnic peste cei mai stersi, mai comozi si mai putin agitati sufleteste oameni; senzationalul e pregatit, e conjurat parca, învaluie într-o plasa de fatalitati pe conformistii cei mai anosti, facand din ei, brusc, eroi de drama tenebroasa. Cand drama s-a declansat, s-a si rezolvat, ca o ineluctabila nenorocire, venita din senin, din neprevazut si din acele forte oarbe si instinctive ale omului, care provoaca fara sa vrea o catastrofa altui om. Nimeni nu este vinovat de ce se-ntampla, decat naprasnica fatalitate, zarul perfid al întamplarii care-a dezlantuit o drama în sufletele cele mai putin pregatite s-o astepte.
D. Philippide porneste de la observatia realitatii în cele doua nuvele ale sale; în "Floarea din prapastie" este vorba de un pasnic burghez, Budu, inginer la o societate petrolifera, mai întai în provincie, apoi în capitala, însurat cu o femeie frigida, divortata si cu un copil, necunoscand alte placeri decat satisfactia slujbei si viata calma, automatizata a caminului, repede dominat de sotie, timid si fara pic de fantezie, o mica bruta pozitivista, Budu are nenorocul sa intre într-o societate bucuresteana cam interpola; inexperienta lui de viata cade într-un mediu în care experienta vietii a trecut prin cele mai ciudate forme: tipurile sunt totusi usor conventionale, poate cu exceptia Viorichii, sotia lui Budu, în tot cazul sunt schematizati. Un vag fost si viitor ministru, amator de spiritism si de senzatii erotice, un aventurier international, casatorit cu o femeie fatala si enigmatica, inventator în alb, un magistrat limbut, si iubitor de vin si mîncâruri, un tînar sceptic, galant si-n cautare de femei, un batran general ramolit si stâlp de club, o suspecta boliviana, medium al experientelor spiritiste si amanta a excelentei, un director general, seful lui Budu, bine hranit si cu pasiuni inocente, sotia lui, snoaba, ridicul frantuzista si burgheza bogata, cu prostgust, gravitand cu toti în jurul ministrului, într-un djecor social, precis în liniile lui generale, si barbatii în jurul enigmaticei Mara-Dora, sotia lui Emil, care-o foloseste ca momeala, pentru scopurile lui de escroc abil. De Mara se-ndragostesc violent ministrul si Budu ; pe ministru îl prinde-n mreje, cu abilitate, îl hotaraste sa mearga împreuna cu Emil în strainatate, sa-si breveteze suspecta inventie, îl viziteaza acasa (e holtei în pragul batrînetii), îi cedeaza cu greu ca sa-l subjuge mai bine; dar la ministru locuia si boliviana, umbra fantomatica, geloasa, care raspîndeste teroare cu prezenta ei enigmatica, înfricosand-o pe Mara. Budu, îndragostit si el de Mara, e cuprins de pasiune, îsi destainuie amorul, închiriaza o camera pentru întalniri în aceeasi casa în care, ceva mai înainte, închiriase si ministrul o alta camera, sub imboldul noii amante, terorizata de boliviana (amîndoi sub sugestia tanarului sceptic, care i-a sfatuit, fara sa stie ca se vor întalni cu aceeasi femeie); ce e mai ciudat, din toate acestea, nu sunt coincidentele fatale, aglomerate abil si verosimil, ci accesul de mila al Marei pentru anostul Budu; dar — cum spuneam — psihologiile sunt usor conventionale si statice. Boliviana îsi urmareste amantul si, într-o seara, cand Mara se-ntalnise cu Budu (pentru ultima oara vroia ea), femeia geloasa crede ca s-a întalnit cu ministrul si se razbuna: un foc de revolver, tintit drept în frunte, ucide pe Budu, care se interpune între Mara si asasina ; amara reflectie: "Nu-i el, nu-i el, nu-i el"... curma povestea senzationala si fantastica a vietii nefericitului Budu, victima a fatalitatii, în plasa careia a cazut fiindca a vrut sa-si iasa din piele, rupand cu automatismul lui casnic si profesional.
In "Sarutarea mortului" fatalitatea actioneaza sub aceeasi lovitura a neprevazutului, scotand la iveala, fulgerator existenta dubla a fostului profesor de naturale, Manole Bruma, entomolog pasionat, suflet urzuz si taciturn, retras la o mosie, langa Iasi, ramas vaduv de mult, tatal Costache Bruma, profesor în Bucuresti, venit la inmormantarea batranului, care-a decedat subit. Relatiile-ntre tata si fiu au fost reci, protocolare, fara nici o comuniune sufleteasca ; Manole l-a crescut, l-a dat la carte, l-a ajutat sâ-si faca o situatie intelectuala, si el s-a retras în sihastria lui, unde-si traia viata pentru pasiunea lui stiitifica. Costache e un om calm, cu o existenta literara, moartea tatalui este un accident suparator, care-l pune fata nu atat a durerii, cat a unei mosteniri. Sosit acasa la tara, dupa înmormantarea tatalui, se intereseaza de felul cum a murit si afla unele amanunte ciudate. Mai intai, o hartie pe care batrînul începuse a scrie ceva si pe care a cazut, murind subit, la birou, a disparut. Femeia care-l îngrijise, credincioasa, nu putea da nici o lamurire despre disparitia hartiei, casa fiind încuiata în ziua înhumarii. Ravaseala-ntre hartii si manuscrise pe care o gaseste Costache în biroul mortului îl pune pe ganduri, caci ingrijitoarea stie ca nimeni ,n-a intrat aci, unde raposatul îsi tinea în ordine desavârsita toate lucrurile.
Plutim în mister deplin si taina abia se-ntrezareste, cand îngrijitoarea îi comunica lui Costache ca un tip negricios era singurul om cu care-a avut contact, în ultimul timp, Manole. Dar nici ea, nici Costache nu stiau cine ar putea fi. Agasat de disparitia hartiei, de neorânduiala din birou (s-ar fi putut sa fie un testament sau o notita sti- ifica), prada unei ciudate nelinisti, Costache se pregatea sa se culce totusi devreme, cand se anunta vizita unui necunoscut; "negriciosul" misterios, care abia anuntat intra brusc în casa, cere de baut si de mancare si-i povesteste toata viata lui: era fiul natural al lui Manole, facut cu o croitoreasa parasita, ajutat, de departe, de tatal rigid si rece, agitator socialist, condamnat la doi ani de temnita grea, iesit din închisoare, cautând sa se reabiliteze, traind mizer, ajutat iar prin intermediul unui avocat, de Manole, care, în cele din urma, l-a chemat la el ; i-a facut un testament în dublu exemplar, unul la fiul natural, altul pastrat într-un loc tainic, din birou, împreuna cu 600.000 lei, pe care-l stiau numai ei doi; îl ameninta ca, în caz de va divulga secretul, fiul natural va fi dezmostenit. Afland din ziar moartea batrânului, baiatul natural vine sa-l vada, însa gaseste încuiat pretutindeni, numai o use a fost uitata deschisa, si, nefiind nimeni acasa, se strecoara înauntru, ravaseste totul, cautînd banii si testamentul în zadar. Acum îsi cere drepturile pe cale amiabila, fara sa mai recurga la justitie, de care avea oroare, el, alungatul de societate; Costache e dispus sa caute, sa-l satisfaca, sa treaca peste acest neprevazut nedorit,în viata lui calma, dar fratele aparut din mister, cazut în alcoolism si repede aprins de o sticla de drojdie pe care-a baut-o singur îl crede mincinos si se repede sa-l sugrume. Costache se apara, îl izbeste-n stomac, si nefericitul cade, lovindu-se-n tampla de birou, murind. In viata fiului legitim tragedia s-a dezlantuit brusc; cauta sa ascunda cadavrul, îl vara într-un dulap, dar sub presiunea greutatii, dulapul se deschide, izbindu-l si ucigandu-l si pe el. Mortii se-mbratiseaza fara voie, si dintr-o ascunzatoare ies banii la iveala, pusi de Manole cu cateva zile înainte de-a muri, fara sa mai fi avut timp a da cuiva vreo lamurire. Fatalitatea si-a-mplinit rolul si aci, starnita de acele imponderabile care sunt mai presus de om si de ratiunea lui.
Atmosfera-n care Al. Philippide îsi tese întamplarile catastrofale alimenteaza sentimentul de curiozitate si teroare, de mister si neprevazut, cu arta abil mestesugita, cu un fel de verosimilitate în însasi desfasurarea fantastica a faptelor si cu o ironie lugubra, care e însusi semnul destinului ce planeaza deasupra omului. Inventivitatea sa e sustinuta de aceasta atitudine, care e aceea a unui poet sugerînd ideea de fatalitate prin spaima si prin teroarea neprevazutului abatut asupra sufletelor linistite. Atitudine tipic romantica, de semnificatie lirica si umana cu tot aerul vadit senzational în care anecdota evolueaza; cine se opreste la aparitia faptelor risca sa nu surprinda sensul ideii poetice care prezideaza, lugubra lor înlantuire.
Al. Philippide descinde, în proza, ca si-n ultimele poeme, din aceeasi vîna a romantismului fantastic german, degajand o viziune hoffmanniana a vietii, într-un cadru de senzational autohton.
|
|
