|
Acasa » REFERATE » FLORI DE MUCIGAI COMENTARIU,TUDOR ARGHEZI
FLORI DE MUCIGAI COMENTARIU,TUDOR ARGHEZI
Comentariu "Flori de Mucigai", referat de Tudor Rghezi
Fata de lirica sa permanent încordata, "Flori de mucigai" reprezinta aproape o recreatie interioara. Romanticul framântat de chemarile adverse ale smarcurilor si ale paradisului se fixeaza în materialitatea vietii. Poetul tresare de data aceasta mai ales prin retina. Realismul atat de unitar al acestor poeme, evocand viata puscariei, se limiteaza cu predilectie la un pitoresc trivial, dincolo de al carui aspect fiorul propriu al creatorului s-a stins, ca o faclie sugrumata de miasme. Cum însusi poetul spune în piesa liminara:
Le-am scris cu unghia pe tencuiala, /Pe un parete de jirida goala,/ Pe întuneric, în singuratate,/ Cu puterile neajutate/Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul,/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan.
Evacuat de demonii propriei tragedii, poetul s-a închis între zarile scunde ale unei umanitati în care sentimentele aproape au murit. Promiscuitatea niveleaza si uniformizeaza durerea: pierderea libertatii degradeaza si ucide avanturile. De aceea, cu un instinct adanc, Tudor Arghezi si-a adaptat o poetica simpla, un rafinament umilit de spectator al unor suferinti claustrate.
Multe din poemele prezente sunt scrise cu o intentionata candoare narativa; în regimul de închisoare nimic nu mai poate fi înfricosator; crima consumata si pedepsita, delictul reprimat cu mijloace materiale devin elemente de conversatie. In acest ton conversativ povesteste Arghezi tragedia din "Pui de gai" sau conflictele între detinuti, ca în "La popice", unde lupta ia aspect de fapt divers într-un infern înlantuit:
Dar lungul nu are noroc,/Caci scurtul, jerpelit si ramas în camase,/Il rupe de boase./Si toata pricina/Fusese Gherghina.
In acelasi ritm evolueaza si naratiunea unei încercari de tîlharie, povestita cu amanunte pitoresti si cu o remarcabila intuitie a reconstruirii amanuntului plastic, în "Uciga-l toaca".
Hotul travestit :
Avea pantofi si fuste vestejite/Si era:/Cu minusi, cu zorzoane, ca la gara...
Arghezi povesteste nu numai cu vorba, dar si cu ochii. Tabloul încaierarii din "Sici-bei" e surprins în trei linii sintetice, de expresiva si fluenta plastica:
...s-a facut, s-a desfacut,/S-a învartit, s-au rupt, s-a prins,/De s-a-nnodat din sase insi un singur ins.
Naratiunea si tabloul realist nu sunt singurele mijloace din "Flori de mucigai" prin care intram în lumea închisorii. D. Arghezi utilizeaza deseori portretul colectiv sau individual. In materialul de observatie ne gasim în prelungirea directa a "Portii negre". Acolo portretul era crescut la un grad simbolic ; peste substratul memorialist îsi înalta poetul blestemele sau adoratia.
Portretele din Flori de mucigai sunt unele de o plastica minutioasa si nedeformata de adâncimea sensibilitatii din "Poarta neagra". Este în procedeul prezentului volum o evidenta decantare de lirism.
Iata portretul lui Lache:
Tapos ca un cui/Licare ca sabia,/Forfota ca vrabia Si-si pastreaza taina lui,
sau al schilodului din "Sfîntul", unde si nota poetica se adauga la preciziunea realista:
E cel mai slut dintre betegi,/Talpile-i sunt întoarse la gura,/Genunchii-s rupti din încheietura;/Fluierele sucite si batute/S-au împietrit pe tacute,/Ca niste aripi, umerii-i s-au frant/Si ochii lui cauta a sfînt./A ramas mic cît un pui/Chinuit în toate zgîrciurile lui.
Portretul realist nu este însa o masura exclusiva, în "Ion Ion si Fatalaul", doua admirabile poeme, liricul transcende materialitatea în planul poetic:
In ochii deschisi, o lumina,/A satului unde-i nascut, A campului unde iezii-a pascut/A-ncremenit acolo straina./ Departe de vatra si prins de boieri,/Departe de jalea mamuchii,/Pe trupu-i cu pete si peri,/In cîrduri sunt morti si paduchi.
(Ion Ion)
Ca si în presupusa origine mistica a "fatalaului":
O fi fost ma-ta vioara, /Trestie sau caprioara /Si-o fi prins în pîntec plod /De strigoi de voievod. /Ca din oamenii de rand /Nu te-a zamislit nicicand,/ Doar anapoda si sparc, Cine stie din ce smarc,/ Morfolit de-o copita /De faptura negraita /Cu coarne de ghiata,/ Cu coama de ceata, /Cu ugeri de omat /— Iese asa fel de fat.
Evocarea convoiului de detinuti este o halucinanta lunecare între doua tarîmuri:
Zgomot de lanturi multe/A trecut prin curte,/A iesit lung pe porti/Printre vii si morti,/Taras, grapis,/Prin paienjenis,/Ca o fiara bolnava de rugina./In potcovaria cu clabuc de lumina/Lacatusii le-au batut calare/O veriga între picioare/Si la glezna mîinii,/Ca sa poata hodini stapanii./Cat, munciti pe caldaram,/Hotii trec dintr-un taram într-alt taram,/O schiopatare de vulturi cazuti din stele/Prin otatitul întuneric tare ;/O rastignire fara cruci si fara schele,/O Gloata seasa, fara altare.
(Galere)
Din pitorescul obisnuit, sensibilitatea poetului trece spre sensul unei umanitati degradate, cu mutilari sufletesti peste cele fizice.
Sentimentul mortii e poate cea mai profunda realitate din viata înlantuita a puscariei. Moment suprem de meditatie si umanizare, moartea depaseste prin mister cadrele rigide ale promiscuitatii de penitenciar.
Omul ramîne o clipa cu sine însusi, dialogheaza cu umbrele, se descatuseaza de contingent, înaltandu-se spre un cer de mîntuire mîngaietoare. Intuitia poetica a d-lui Arghezi a simtit moartea în "Cuvinte potrivite" într-o singura poema: "De-a v-ati ascuns". Este acolo o liniste aproape bucolica a mortii, o desprindere din norma domesticitatii, ca o plecare nedeterminata.
"In Flori de mucigai", într-un înalt decor sufletesc, poetul surprinde agonia unui condamnat, ca pe un eveniment singular. E poate cea mai adanca poema a ciclului, în care adierea mortii coboara icoane paradiziace peste o realitate meschina:
La patul vecinului meu/A venit azi-noapte Dumnezeu,/Cu toiag, cu îngeri si sfinti./Erau asa de fierbinti/Ca se facuse-n spital/Cald ca sub un sal./Ei au cîntat din buciume si strune,/Cate o rugaciune,/Si au binecuvantat/ Langa doftorii si langa pat./Doi îngeri au adus o carte/ Cu copcile sparte,/Doi o icoana,/Doi o cîrje, doi o coroana./Diaconii-n stihare/Veneau de sus, din departare./ Cadind pe calcaie/Cu fum de smirna si de tamaie/Luminari de ceara/Se încrucisara./Scara din cereasca-mparatie/ Scobora în infirmerie./Cu trepte de clestar/Peste patul lui de talhar.
Halucinatie superba si adanc soliloc sacru, culminand într-o calma transfigurare:
Zabrelele s-au îndopat cu faguri de cer/Si atarnau candelele de stele,/Printre ele./Ferestrele închise/S-au acoperii cu ripide si antimise./Si odaia cu mucigai A mirosit toata noaptea a rai.
(Cantec mut)
Jocul iubirii e surprins în doua poeme de dogoritoare pasiune.
Iata aceasta imprecatie, de cea mai izbutita expresie, a lui Arghezi:
Fa, Tinco, fa ! papucii de matase./Margelele, cerceii, nu ti i-a dat Nastase —/Si-n fiecare desii cîte-un inel/Nu ti l-a strans cu mainile lui, el ?/Cine ti-a framantat carnea de abanos/Si ti-a baut oftatul mincinos ?/Cui i-ai dat, fa, sa ti-o cunoasca/Faptura ta împarateasca ?/Cine ti-a dezlegat pârul cu miros de tutun ?/Cine ti-a scos camasa, ciorapul ?/Cine ti-a îngropat capul/Nebun,/In bratele lui noduroase, paroase,/Si te-a înfrigurat fierbinte pîna-n oase ?/Tu n-ai voit sa spui//Nimanui/Unde înnoptai,
Curva dulce, cu margaritel de mai!
[Tinca]
Cealalta poema e "Rada", unde pofta carnala e transfigurata în icoane sclipitoare:
Statuia ei de chilimbar/As rastigni-o ca un potcovar/Manza la pamant,/Nechezand./Spune-i sa nu mai faca/Salcii, nuferi si ape cînd joaca,/Si stoluri si gradini si catapetesme,/Sunt bolnav de miresme./Sunt bolnav de cîntece, mama,/Adu-mi-o, sa joace culcata si sa geama !
Daca "Flori de mucigai" afirma o noutate de subiect si o voita decantare de lirism, poetul Arghezi si-a încordat expresia si i-am auzit sunetul adanc cel putin în patru sau cinci poeme, care se abat de la conditiile pitorescului de limbaj si substanta; prin ele, facem legatura diafana cu ciclul din "Cuvinte potrivite".
|
|
